Să presupunem că nu știm ce înseamnă cuvintele diplomat și diplomație, dar că putem repera totuși la nevoie, din literatură, grație memoriei, anumite contexte relevante care să ne permită să circumscriem semnificația termenilor de mai sus. De pildă, Mihai Eminescu, atunci când îl evocă pe Alecu Donici în Epigonii, se întreabă nostalgic: „Unde-i boul lui cuminte, unde-i vulpea diplomată?“ Donici a scris mai multe fabule în care se vădesc năravurile vulpii, însă în acest caz Eminescu trebuie să fi avut în vedere textul Vulpea duioasă, axat pe discursul meșteșugit, plin de viclenie, al„animalului“ cu pricina. La fel, ne reamintim cu plăcere una dintre fabulele („pentru copii“) lăsate de G. Topîrceanu, Leul deghizat, care se încheie cu această strofă: „Lupii, cunoscându-i glasul, îndărăt s-au tras pe dată,/ Și de frică se făcură mici, ca niște cățeluși./ – O, măria-ta! Iertare! / Zise cel mai diplomat, –/ Semănai așa de tare/ C-un măgar adevărat!…“. Deja începem să ghicim că „a fi diplomat“ și „diplomația“ au de-a face cu un soi de competență discursivă (sau expresivă) care include recurgerea la șiretenie și la diverse subtilități; deci, cu o „artă“ aparte de a vorbi (și de a se purta) cu ceilalți, pusă la lucru îndeosebi când se dorește obținerea unui avantaj, atingerea unui scop etc. Ne-o confirmă și un moment semnat de I. L. Caragiale, intitulat chiar Diplomație, în care nenea Mandache laudă puterea de convingere a soției sale (cu referire la tot felul de afaceri): „Teribilă e, domnule! are o diplomație, domnule, e ceva de speriat… Curios sunt să vedem…“ Intrigat, amicul-narator cere mai multe detalii: „Adică, nene Mandache, cum vine vorba asta de diplomație?“ Mandache îi oferă o lămurire aproximativă: „Ei! uite, nene, este un secret, care nu poate să-l aibă orișicare… Se uită așa nu știu cum, și-l aduce pe om cu vorba, și iar se uită, și iar cu vorba, și iar se uită – e ceva de speriat, pe onoarea mea!…“ Firește, la sfârșit, interlocutorul va afla pe pielea lui cât de persuasivă poate fi „eminenta diplomată“, consimțind (la solicitarea ei directă) de a-i transmite gratuit „Moftul Român“. Întrucât Mandache nu ne-a luminat îndeajuns, să părăsim puțin literatura artistică, mergând la literatura de specialitate (însă fără a înainta prea mult). Voi alege o carte din categoria „scurtelor introduceri“, bunăoară lucrarea lui Joseph M. Siracusa, Diplomacy. A Very Short Introduction (Oxford University Press, Oxford, 2010). Dintre numeroasele definiții date diplomației, Siracusa selectează doar două, ilustrative pentru spectrul larg al domeniului diplomatic: (1) o definiție „elegantă“, potrivit căreia diplomația ar fi „managementul relațiilor dintre statele independente prin procesul negocierilor“ (după Harold Nicolson), și (2) o definiție „non-elegantă“, potrivit căreia diplomația ar fi „arta de a spune «drăguț cățel» până când reușești să găsești o piatră“ (după Wynn Catlin) (op. cit., p. xiii; trad. mea, Cr. M.). Neîndoielnic, a doua definiție („folclorică“ oarecum, de vreme ce o aflăm atribuită și altor personalități de-a lungul istoriei) se fixează mai bine în memorie și, pe lângă aceasta, parcă surprinde mai precis „diferența specifică“. În aceste condiții, este normal să ne vină în minte cele întâmplate în schița Bùbico… a aceluiași Caragiale. Acolo personajul „nevricos“ (nu tocmai iubitor de câini) intră în vorbă cu dama deținătoare de patruped apelând dintru început la „arta“ menționată, adică grăind așa: „Frumușel cățel aveți, zic eu cocoanii după câteva momente de tăcere…“. Punând gând rău „potăii“, bărbatul acționează apoi curat diplomaticește: „În timp ce cocoana-mi povestește, eu, înfrânându-mi aversiunea și dezgustul în favoarea unui scop înalt, întrebuințez cele mai înjositoare mijloace spre a intra în bunele grații ale nepotului Zambilichii. Și-n adevăr, Bùbico se tot apropie de mine, până se lasă să-l iau în brațe. Simț că mi se bate inima de teamă ca nu cumva, printr-o mișcare, ori privire, să trădez un plan mare ce l-am croit în adâncul conștiinței mele.“ Este drept că nu găsirea unei pietre îl va ajuta pe narator să scape de Bùbico, ci un subterfugiu menit să dea impresia că dispariția cățelului a fost un accident nefericit, dar – să recunoaștem – o atare „rezolvare“ e încă și mai convenabilă din punct de vedere „politic“. De altfel, aluziile din această zonă sunt destul de transparente, căci „Bùbico este copilul lui Garson și al Gigichii“ (așadar, originea lui franțuzească este evidentă). El a fost tăvălit de Bismarck („un dulău de curte“ al unui ofițer), la fel cum Napoleon al III-lea a fost zdrobit (sau înfrânt în mod repetat) de Otto von Bismarck, cu prilejul Războiului Franco-Prusac din 1870-1871. Vasăzică, avem și aici câte ceva din trăsăturile unei fabule… Este clar de ce am favorizat în expunere exemple (ori exemplare) ce țin de familia Canidae. Altminteri, metaforic vorbind, se poate susține că I. L. Caragiale (autorul, printre altele, și al textului Politică și delicatețe) înfățișează și „reprezentante“ ale familiei Felidae, adică femei înzestrate cu „tact diplomatic“, cum le caracterizează scriitorul pe cele două soții din viața domnului Guvidi (din Om cu noroc!). Astfel, prima consoartă, „deși foarte tânără, sub înfățișarea și manierele ei copilăroase, ascundea mai mult tact diplomatic“. A doua, este „tot așa de tânără și de frumoasă cum era odinioară răposata; iar cât despre tactul diplomatic, atât de necesar când are cineva daraveri mari și multiple, putem spune că o întrece“. Ambele (la fel ca și doamna Mandache din Diplomație) prezintă, pe alocuri, un comportament „pisicesc“ când sunt trimise să trateze/ să discute afaceri „delicate“ cu persoane influente, însă (întocmai ca pisicile) nu se sfiesc să-și arate „ghearele“, negociind cu fermitate când situația o cere. t oate aceste cazuri literare ne ajută să înțelegem cum au migrat asemenea cuvinte (de natură tehnică) – diplomat, diplomatic, diplomație – din exprimarea specializată în vorbirea de zi cu zi, unde au ajuns să desemneze evaluări ori judecăți făcute din perspectiva deontologiei limbajului și a bunei conduite. În altă ordine de idei, analiza se poate extinde și la cercetarea „discursului diplomatic“, așa cum apare acesta redat în unele opere literare. La un alt nivel, merită urmărit și dialogul diplomatic eșuat; de pildă, ca exemplu mai semnificativ, schimbul de replici dintre portughezi și mauri, pe care îl întâlnim în romanul lui José Saramago Istoria asediului Lisabonei (Editura Polirom, Iași, 2018, pp. 215-229), dialog care, luat în sens invers (căci, în acest episod, musulmanii le sunt superiori creștinilor în felul de a se exprima), ne amintește de dialogul dintre Baiazid și Mircea cel Bătrân din Scrisoarea III de Mihai Eminescu. Dar, cu voia cititorilor, deoarece scopul textului nostru a fost unul limitat, vom lăsa pe altă dată investigațiile de acest tip.