Încă din anii tinereții, Mihai Ralea avea, ca și E. Lovinescu, conștiința unei certe vocații de critic și nu-i era deloc străină ideea de a-și croi drumul existențial în funcție de obiectivele imediate și pe termen lung ale activității critice. Pentru aceasta, el era înzestrat cu intuiție, imaginație, ideatică, gust estetic, sentiment al valorilor, bună orientare în câmpul literaturii române și continentale. Comentându-i scrierile, E. Lovinescu îl considera ultimul soldat pe frontul sociologic al criticii și îi acorda un cec în alb în privința a ceea ce credea că va fi viitoarea sa carieră de critic: „D. Ralea a practicat, așadar, până acum numai avocatura literară în serviciul unei organizații politico-literare (subl. aut.), cu volubilitate, diversitate, cu paradoxe sau simplu verbalism – va veni poate timpul când, dincolo de clan și carieră, se va consacra și criticei: în această speranță, i-am închinat aceste pagini mai mult anticipate“ (Istoria literaturii române contemporane, I, Editura Minerva, București, 1981, p. 225).
Când vorbea despre avocatura literară, marele critic se referea la comentariile făcute de Mihai Ralea la scrierile autorilor români, caz în care nu dovedea că are capacitatea de a emite judecata critică în afara cadrelor ideologice ale politicii de grup („de clan“) duse de revista „Viața românească“. Aerul de familie literară „viețistă“ nu a putut fi deloc disipat, în ciuda unei credințe ferm exprimate: „Despre autori favoriți n-ar trebui să se scrie niciodată. Ei sunt rude de aproape, cu care trăiești în casă, care-ți știu și le știi slăbiciunile. Expunându-i publicului, te faci vinovat de aceeași lipsă de delicatețe ca și cum ai face o confidență de dragoste în public“ (Scrisori către G. Ibrăileanu, II, Editura Minerva, București, 1971, p. 285).
Confidența expusă, vrând-nevrând, în public a fost legată de apartenența lui Mihai Ralea mai mult la tradiționalism decât la curentele ce țin de inovație. Iar aceasta, nu numai în strânsă legătură cu activitatea de la conducerea „Vieții românești“, revistă ce promova o ideologie literară ce nu-și mai găsea viabillitatea la sfârșitul perioadei interbelice, dar și studiile sale cu caracter teoretic trădau obtuzitatea dovedită în fața fenomenului modern. În comentariile sale critice nu s-au regăsit nume de scriitori din noile generații. Dar, chiar și atunci când se ocupa de producția literară a scriitorilor care îi erau familiari („rude de aproape“) și favoriți, observatorul fenomenului literar actual o aprecia, de pildă, la superlativ, fără „lipsă de delicatețe“, pe ilustra necunoscută Lucia Mantu.
Mihai Ralea încerca să conjuge metodologii diferite, respectiv metoda fenomenologică, sociologică, psihologică, experimentală și simpatetică. Fiind volubil, spumos, strălucitor și bon viveur (deși această din ultimă catalogare nu reprezintă o condiție sine qua non), el nu se considera un critic profesionist, lucrul în bibliotecă, atât de necesar unui critic de cursă lungă, nu intra ca o prioritate pe încărcata lui agendă. Mihai Ralea nu a practicat critica literară în manieră sistematică, asemenea profesioniștilor speciei, operele supuse comentariilor fiindu-i mai mult niște puncte de plecare în dezvoltarea unor idei cu orizonturi de interpretare depășind simțitor diferite arii speciale.
„M.D. Ralea – scria Vladimir Streinu – este un amant fierbinte pentru idei, un docte en volupté al ideilor, niciodată însă un soț necăjit al vreuneia. […] Ralea nu are niciun gust pentru specialiști și nicio stimă față de trebuințele moderne de specializare: direcțiunile cele mai diverse ale spiritului îl solicită egal – dar Don Juan cochetează cu toate fie pe rând, fie în același timp, totdeauna frenetic“ (Opere, I, Pagini de critică literară, Academia Română și FNSA, București, 2021, p. 292). Fie că schița portrete literare sau că scria comentarii, sinteze, reflecții cu caracter psihomoral și studii de problemă (caracterul național, raporturile dintre etnic și estetic, dintre estetică, sociologie și psihologie), Mihai Ralea emitea opinii inedite, interpreta original, opera disocieri subtile, găsea relații surprinzătoare, evalua cu aplomb, explica în mod pertinent și vehicula o ideatică profundă („O idee pentru care n-ai suferit, nu-ți aparține“).
Critic de idei, Mihai Ralea a avut darul călinescian al formulărilor percutante, cu caracter aforistic, iar stilul său de factură neobarocă, deși nu este supărător la lectură, abundă în divagații, fără a pierde însă din vedere ideea centrală, nu pe aceea fixă. („cei cu mintea slabă sunt de obicei dominați de idei fixe“). G. Călinescu îi descoperea drept calitate esențială inteligența: „O inteligență până acum nu constructivă, ci asociativă. D. Ralea face relațiuni între lucruri îndepărtate care surprind la început și apoi încep să pară foarte legitime. […] Din această oscilație între divagația asociativă și studiul corect iese toată grația autorului, care fuge din rânduri când lucrurile sunt prea monotone și intră repede în ele când asociația riscă să fie prea diletantă“ (G. Călinescu, Ulysse, Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 379). Comentând apariția volumului Explicarea omului, și Vladimir Streinu emitea următoarea opinie expresivă: „Altădată, și destul de adesea și acum, conduita gânditorului M. Ralea era nu numai seducătoare, flirtul ideologic îi crea imaginea de Don Juan al ideilor. Astăzi însă el merge la profunzime; dintre ideile cu care a petrecut neuitate ceasuri, s-a fixat la una singură și este azi cu adevărat soț, tânăr încă, mai uitându-se când și când în dreapta sau în stânga, dar soț fidel, cu griji și cu speranțe. În cele din urmă, s-ar putea întâmpla, după câte știm, ca recenta și oarecum întârziata căsnicie să nu fie dintre cele mai asortate“ (op. cit., p. 922).
Pentru discuția de față, nu ne interesează faptul că, în foarte cunoscutul eseu din 1927 De ce nu avem roman, autorul considera, din perspectivă îngust sociologizantă postgheristă, că „literatura oglindește perfect structura societății“. Spre sfârșitul scrierii, el vorbea despre „spiritul tranzacțional de compromis“: „O observație, oricât de superficială, a moravurilor de la noi arată că ceea ce domină relațiile între oameni în societatea noastră, departe de a fi lupta, e tocmai spiritul tranzacțional de compromis (subl. aut.). La noi, oamenii se opun rar în tabere vrăjmașe. Când se ivește o opoziție de idei sau de interese, când se desenează o înfruntare de tendințe contrarii, antagonismul durează prea puțin. Ne adaptăm prea iute, ne împăcăm prea ușor. Indignarea sau ranchiuna românului e prea efemeră. Suntem prea buni, prea slabi, prea ușor uităm sau iertăm. Nu există nici în istorie, nici în literatura noastră rivalități îndelungate între familii sau între indivizi, răzbunări îndelung nutrite și răbdător studiate, nu există în general capitolul care se cheamă răutate de suflet. E un bine, dar și un rău. Răutatea e începutul caracterului tare. Un președinte de republică francez a spus: «Les hommes ont rarement du caractère et quand ils l’ont, il est d’habitude mauvais»“ (Scrieri, 2, Editura Minerva, București, 1977, pp. 74-75).
Orice caracterizare care i s-ar face lui Mihai Ralea include elemente migratorii, iar extinderea exemplelor ar nivela deosebirile. Refractar la chenarul categorial, scriitorul a fost mai mult decât eseist, moralist, critic, ideolog. Fiind reprezentantul criticii totale (al criticii „complecte“, cum ar fi spus G. Ibrăileanu, cu care a avut o trainică legătură sufletească, dar nu neapărat și una ideologică), unde un rol covârșitor în aprecierea operelor și a autorilor îl au conținutul de idei și mesajul uman, Mihai Ralea era încredințat că actul critic presupune, pe lângă vocație, un acut sentiment al respectării adevărului, o componentă morală.
Totuși, intelectual multifațetat, poziționat incert între două lumi, el a arătat contemporanilor fața unui caracter versatil și instabil: „[…] care este atitudinea sa de spirit? – se întreba același Vladimir Streinu. La care ciclu de civilizație aderă întocmirea sa morală? Este cu neputință a aplauda cu aceleași mâini două spectacole sociale contradictorii, două estetici opuse, două morale vrăjmașe“ (op. cit., p. 291). Fără să-și pună vreo întrebare dilematică, Petre Pandrea, după ce afirmă că Mihai Ralea „are psihologie, mentalitate și maniere de valet de casă mare“, îi face o evaluare sigură și dură: „M. Ralea este Licheaua Nr. 1 a României: un vierme în brânza anticamerii, în brânza tuturor anticamerilor, cu riscul de a aresta și decima 15.999.999 de români din 16.000.000 de ființe!“ (Memoriile mandarinului valah, Editura Albatros, București, 2000, p. 82).
În paginile sale despre specificul națio nal, Mihai Ralea aprecia că psihologia românului se caracterizează prin strategii de supraviețuire, precum ar fi „adaptabilitatea“, drept element general de sinteză și echilibru între mentalitățile occidentale și acelea orientale, împreună cu una dintre componentele sale parti culare – o „apucătură“ numită, după cum am văzut din De ce nu avem roman?, „spirit tranzacțional“ – care traduce lipsa de „combativitate“ pentru o cauză dreaptă. Trecând peste spusele președintelui de republică francez deja citat,potrivit cărora oamenii au arareori caracter, iar atunci când îl au acesta este de obicei urât, de ce nu i s-ar putea regăsi și coautorului însuși al cărții Psihologia succesului asemenea trăsături? Sau, atribuindu-i și lui cele scrise de Dumitru Drăghicescu în capitolul conclusiv al cărții Din psihologia poporului român, pot spune că Mihai Ralea face parte dintr-o rasă occidentală cu obiceiuri orientale. Asumându-mi din cartea Valori aserțiunea că „omul inteligent e acela ce nu confundă niciodată punctele de vedere“ (în privința evaluărilor nu doar estetice, deschise tuturor asocierilor), încerc să las și eu impresia că nu confund contrarianta activitate politică și abi lul oportunism al locatarului de pe strada bucu reșteană Washington trimis ambasador comunist în orașul „imperialist“ cu același nume cu ceea ce a rămas în istoria literaturii, după 60 de ani de la moarte a lui Mihai Ralea.