Retractilitate. Vocația singurătății. Simțul onoarei. Orgoliul
de a se ști sigură pe scrisul ei și pe alegerile etice pe care le-a
făcut. Detașarea și acceptarea stoică a faptelor vieții și a
deciziilor destinului. Înțelepciunea de a se adapta la condițiile
propriei existențe, refuzând fantasmările și contra-scenariile
paranoice. Sunt ceea ce sunt – pare să afirme fiecare propoziție
din suita de interviuri și eseuri adunate de Ileana Mălăncioiu sub titlul Am
reușit să rămân eu însămi (Editura Polirom, 2024). Volumul, amplificat cu șase
noi piese, a apărut inițial în 2016, la aceeași editură.
Disclaimer: doamna Ileana Mălăncioiu mi-a făcut onoarea de a include
în noua ediție a cărții sale și un text pe care mi l-a dedicat. Nu scriu însă acest
articol pentru a-mi plăti o datorie care, de altminteri, nu poate fi plătită. Scriu
pentru că ne aflăm în fața unui document excepțional, alcătuit din mărturiile
unei mari poete și a reflecțiilor, adeseori de-o nemiloasă brutalitate, ale unei
conștiințe a epocii. Așadar, motivațiile mele decurg din datoria profesională
de a atrage atenția că în preajma noastră continuă să trăiască oameni ieșiți
din comun.
Ceea ce frapează la Ileana Mălăncioiu
e însușirea, rarissimă, de a ști să tacă și
de a asculta. Afirmația pare paradoxală
în contextul în care tocmai o descoperim
comunicând abundent, coerent, cu o
dicție a ideilor impecabilă, pe parcursul
a aproape trei sute de pagini de carte.
Nu are importanță că textele au fost, de
fapt, scrise, deoarece și-au păstrat
oralitatea. Dar chiar și aici persistă un
straniu sentiment că poeta nu are obiceiul
să vorbească neîntrebată. Și nu din
conformism, calcul ori timiditate. Ileana
Mălăncioiu nu suferă de niciunul din
aceste neajunsuri. Ea vorbește puțin
tocmai pentru că e conștientă de valoarea
cuvântului. Prin urmare, nu simte nevoia
să îl cheltuiască pe fleacuri, înșirând pe
firul de ață mărgele colorate, dar fără
nicio valoare. Tot ceea ce spune are
consistență, relevanță și greutate.
Confesiunile ei contribuie la desenarea
unui parcurs existențial aparte. Ileana
Mălăncioiu detestă vedetismul și
exhibiționismele – chiar și atunci când
se produc în numele unor cauze nobile.
Sobrietatea, directețea, aplombul sunt
caracteristici de prim ordin al confesiunilor
sale. Exteriorul contează prea puțin,
alcătuind doar decorul unor povești
asumate cu luciditate despre miracolul
poeziei, despre tragediile personale și
colective, despre suferință și tăcere.
Deși volumul abundă în detalii
biografice – fiind, din acest punct de
vedere, o spectaculoasă fișă personală
–, ele își depășesc condiția de elemente
ale contingentului, fiind și un expresiv
dosar de epocă. Fiecare nou amănunt
despre copilărie, părinți, devenire umană
și intelectuală, carieră culturală, maeștri
și colegi se constituie în fragmente
dintr-un Bildungsroman de o forță și o
expresivitate remarcabile. Într-un
memorabil text mai vechi, Eu, Niculae
al lui Moromete, ni se oferă nu doar oglinda,
ci și cheia în care trebuie citită viața
Ilenei Mălăncioiu. Mai mult, prin aceeași
grilă poate fi înțeleasă și opera ei: aceea
a unei autoconstrucții lente, aparent tăcute, fără mari prefaceri și fără
zgomotoase procese de reinventare în funcție de mode și contexte.
Aș spune chiar că, asemeni Atenei Pallas, Ileana Mălăncioiu s-a ivit în
lume gata înarmată pentru a lua cu asalt cetatea poeziei. N-a trebuit să
evolueze, deoarece de la bun început s-a plasat la capătul drumului, cumva
în afara oricărei generații biologice ori culturale. De dincolo de linia finișului
i-a așteptat, cu o privire din care nu lipsea ironia, să vină din urmă pe cei cu
care, în mod normal, ar fi trebuit să plece umăr la umăr în cursa generațiilor.
De la primul la ultimul vers, Ileana Mălăncioiu a fost și este poetă –, iar
accidentalele căderi de tensiune s-au produs nu în urma unor „crize de
creștere“, ci, poate, a oboselii sau a neatenției de moment.
i nterviurile de față ni-i înfățișează și pe cei pe care i-a simțit
aproape și alături de care a străbătut drumul spre inima poeziei.
E vorba, îndeosebi, de Virgil Mazilescu și Marius Robescu, amândoi
scriitori cu o înaltă conștiință artistică, obsedați de expresivitatea
versului și de profunzimea viziunii. Unul din ei era un poet foarte
bun, Virgil Mazilescu, celălalt un exemplu de autoedificare poetică
și culturală. Însă nici unul, nici altul nu se ridică – și nu s-au ridicat nici atunci
când păreau să evolueze în aceeași ligă – la înălțimea versurilor de granit ale
Ilenei Mălăncioiu. Îmi dau seama că, deși scriu despre o selecție de interviuri
întinse pe un interval de aproape trei decenii – cel mai vechi e din 1994, cel
mai recent din 2021 –, nu pot să-mi dezlipesc întru totul privirile de pe poeziile
autoarei. Și asta pentru că viața depănată în fața diverșilor interlocutori se
apropie până la identificare de creația lirică. Nu există nimic în afara poeziei
și nimic nu se înalță deasupra ei.
Din acest punct de vedere, interviurile Ilenei Mălăncioiu sunt marcate
de o fermecătoare îndărătnicie. Indiferent unde vor s-o ducă interlocutorii
(oricând antologabile sunt interviurile cu Gabriela Adameșteanu, Marta
Petreu, Daniel-Cristea Enache, Laura Albulescu, Doinel Troinaru, Lucia
Negoiță ori Xavier Montoliu Pauli), aventura se sfârșește de fiecare dată la
limanul poeziei. Ileana Mălăncioiu povestește ca într-un fel de transă. Probabil
că, din acest motiv, cele mai pregnante secvențe sunt cele în care parcă se
chestionează pe sine, când întrebările partenerului de dialog devin pretext
pentru a muta, aproape pe nebăgate de seamă, discuția într-un spațiu în care
poeta chiar are de spus ceva important.
Asta nu înseamnă că Ileana Mălăncioiu se ferește de întrebările piezișe.
Nu are nicio sfială să se confrunte pe absolut orice temă, ca și cum și-ar fi
pregătit de multă vreme răspunsul la atacurile despre care, mai devreme sau
mai târziu, știa că au să vină. Astfel, unei abordări voit provocatoare a lui
Daniel Cristea-Enache (De ce ați scris și ați publicat în timpul regimului comunist?),
Ileana Mălăncioiu îi contrapune o formidabilă șarjă încărcată de un sarcasm
nimicitor:
„Nu v-ați dus raționamentul până la capăt. În cele din urmă, ar fi trebuit
să mă întrebați de ce am trăit în timpul
regimului comunist. Chiar dacă risc să
vă dezamăgesc, vă voi mărturisi că am
fost un copil sociabil și fericit, pe care îl
uita Dumnezeu jucându-se cu ceilalți
copii. Din păcate, timpul n-a stat pe loc.
Am crescut și am trăit alături de ai mei
drama colectivizării. Fiindcă n-a vrut să
cedeze de bunăvoie pământul, tata a fost
dat afară din postul de contabil pe care
îl ocupa. Singurul loc unde s-a putut
angaja după aceea a fost mina de cărbuni
din sat, unde a fost primit cu greu, ca
muncitor necalificat. Poate a cauționat
și el regimul, împingând la vagoane, în
subterană, dar n-a avut încotro. Eram
patru fete pe care trebuia să le țină la
școală. Poate ar fi trebuit să refuzăm
școala pe care am urmat-o în regimul
comunist, să facem un act de eroism și
să rămânem analfabete.“
Pe acest ton de persiflare și causticitate
se derulează multe din paginile cărții.
Ileana Mălăncioiu își ia în serios partenerii
de discuție și nu consideră că e necesar
să le facă vreo concesie, din moment ce
nu se cruță nici pe sine. Ofensivă, uneori
virulentă și, în câteva locuri, chiar
nedreaptă, Ileana Mălăncioiu e adepta
francheții și a sincerității chiar atunci
când acestea pot să rănească. Dar ele
sunt atributele unui om liber, ale unei
conștiințe ce refuză pactizările vinovate
ori înregimentările la capătul cărora
ghicești o răsplată nemeritată.
c ei douăzeci și doi de
interlocutori ai Ilenei
Mălăncioiu provin din
medii și generații dife –
rite. Cu toate acestea,
cartea este foarte unitară.
Secretul e ușor de dezlegat: paginile sunt
unificate de vocea de mare distincție,
eleganță și profunzime a poetei. Îmi vine
să spun că există în ele o fascinantă
monotonie, o uniformitate hipnotică în
emiterea sunetelor, subminate însă de
vervă și emoție, aranjate în așa fel încât
propo zițiile și frazele devin construcții
sferice. Nu e nimic de adăugat și nimic de eli minat din discursul care trece
de la interlocutor la interlocutor, din pagină în pagină și din an în an.
Pentru că detestă locvacitatea, înfloriturile retorice și căile ocolitoare,
poeta iese rareori în arenă. Dar când o face – așa cum se vede și în volu mul de
față, dar și în publicistica ei militantă pentru cauzele democrației și ale libertății
– ține cu orice preț (inclusiv acela de a i se suspenda rubricile din diverse
publicații) să-și impună regulile proprii. Rotunde, cum sugeram mai sus,
exhaustive și ferme, răspunsurile au un aer de implacabilitate. Asiști, parcă,
la un ritual care începe ca un curs de istorie (personală) și se încheie ca o lecție
de anatomie. Judecățile de valoare sunt consecința unei demon strații în care
poeta riscă totul pe cartea sincerității, a privirii în față a adevărului și a
convingerii care e întotdeauna irevocabilă. Ileana Mălăncioiu nu are ezitări
și nu se răzgândește niciodată după ce a rostit o frază. Mărturisirile sunt
construcții definitive, care parcă așteptau, gata echipate, etichetate și înseriate,
să fie scoase din subteranele minții și aduse la suprafață. În destule cazuri,
răspunsurile sunt mai lungi decât dimensiunea obișnuită a unor replici întrun
dialog. Unele se întind pe o pagină sau două, metamorfozân du-se în mici
eseuri ad-hoc, construite într-o dinamică proprie și având întotdeauna o morală
în funcție de care s-au așezat cuvintele, faptele și concluziile.
La relectură, portretul Ilenei Mălăncioiu se decupează cu și mai multă
pregnanță decât sesizasem în urmă cu opt ani. Între altele, descopăr abia
acum un sentiment adânc al religiosului, pe care nu-l observasem anterior.
Poeta ne-a oferit o hologramă de-o profunzime și complexitate electrizante,
invitându-se într-o călătorie în universul obsesiilor, viselor, regretelor,
bătăliilor, alianțelor, înfrângerilor și victoriilor din viața unei mari poete de
azi. Am reușit să rămân eu însămi e carul de luptă prin care „spiritul creator“,
cum ar fi spus un mare critic literar care i-a fost aproape, Lucian Raicu, își
marchează trecerea victorioasă prin lume.