Și totuși, cum se explică sovietofilia lui Sartre? La mijloc ar fi, mai întâi, anti americanismul său (antiame ricanism cu o veche tradiție în Franța, foarte pre zent și astăzi, văd. în acest sens, două cărți funda mentale apărute, ambele, în 2002: Jean-François Revel – Obsesia antiamericană și Phi lippe Roger – Dușmanul american: genealogia antiamericanis mu lui). Sartre pune în balanță, în repetate rânduri, Statele Unite și Uniunea Sovietică, exprimându-și preferința pen tru aceasta din urmă. Apoi, entuziasmul pentru co munism și pentru țările care par să materializeze idealurile lui este o boală frecventă la intelectualii occidentali: Sartre însuși, dacă merge des în URSS, efectuează și că lătoriile ritualice în China și în Cuba. Pe de altă parte, ima ginea Rusiei era una pozitivă (este, pentru mulți, și as tăzi) datorită tradițiilor ei culturale. În fine, așa cum am arătat în articolul anterior, Sartre și Beauvoir sunt vic time ale „luptei pentru pace“, campanie propagandistică pe care Kremlinul a întreținut-o permanent, reușind per formanța – chiar și acum, în cazul Ucrainei – să dea im presia că este victimă și nu agresor.
Sartre se face instrumentul acestei campanii publicând, de pildă, în 1952, un lung articol intitulat Comuniștii și pacea. „Argumentele“ lui Sartre sunt flagrant de rudimentare: clasa muncitoare nu vrea război, spune el, în consecință nici Partidul Comunist Francez, nici Uniunea Sovietică nu vor război, în schimb „ațâțătorii la război“ (ca să reiau vocabularul epocii) sunt NATO și SUA. Fanatismul cuplului devine de-a dreptul isteric: când Beauvoir obține, în 1954, Premiul Goncourt pentru Mandarinii, boicotează presa „burgheză“ și acordă un singur interviu, și anume publicației comuniste „L’Humanité Dimanche“!
Sartre acceptă să fie vicepreședintele Asociației Franța-URSS (președinte este Ehrenburg, față de care Cécile Vaissié, autoarea cărții Sartre și URSS, manifestă, după părerea mea, o bunăvoință excesivă). Piesa lui Sartre Târfa respectuoasă e tradusă și pusă în scenă în URSS, deoarece critică societatea americană, dar cenzura face numeroase tăieturi și modificări (fără ca Sartre să reacționeze). Cu satisfacție este salutată piesa Nekrassov, o însăilare sartriană complet ratată, dar care are meritul că denunță anticomunismul (alte texte ale lui Sartre nu sunt traduse). În 1955, cuplul merge în China, dar face escală la Moscova, unde întâlnește un înalt reprezentant al Bisericii, cei doi trăgând concluzia că libertatea reli gioasă este totală la sovietici. Revoluția din 1956 din Ungaria este un șoc puternic, numai că Sartre crede că de vină sunt americanii și Planul Marshall. Totuși, în relațiile celor doi cu URSS intervine o răceală, care va dura cinci ani. Beauvoir exultă când rușii lansează primul satelit artificial, iar acordarea Premiului Nobel lui Pasternak e socotită o „provocare“. O călătorie în Cuba, în 1960, e un nou prilej de a condamna imperialismul american. În 1962, Congresul Internațional pentru Pace și Dezarmare marchează reluarea călătoriilor în URSS. Intră acum în scenă un personaj foarte interesant, Lena Zonina, ce îl va însoți pe Sartre ca interpretă. Filosoful francez face o pasiune pentru Zonina, ceea ce era mai degrabă un fapt banal: mai toate călătoriile sale sunt asociate unor legături erotice. De data aceasta Sartre pare foarte implicat, căci ulterior o va cere pe Zonina în căsătorie (demers încurajat de… Beauvoir, cu care Sartre nu mai avea de mulți ani relații intime). A fost Zonina – femeie inteligentă, cultivată, agreabilă – agentă KGB? Cécile Vaissié nu se pripește să dea un răspuns tranșant, dar arată că interpreta relata în scris pentru KGB întâlnirile ei cu Sartre. Pe filosof nu-l intrigă faptul că Zonina, specialistă în literatură franceză, nu călătorise niciodată în Franța: sovieticii, declară el, nu sunt interesați să meargă în străinătate și, oricum, au prea multe lucruri de făcut la ei acasă. Când vizitează Polonia, impresiile sunt negative: acolo persistă forțele reacționare, religia, atașamentul față de proprietatea privată. Cei doi se duc mai peste tot în URSS, în Georgia, în Țările Baltice, în Armenia, la Chișinău (în iunie 1966), la Cernăuți etc., etc. Nu răzbate, în textele lor, niciun ecou al suferințelor acestor popoare sovietizate cu forța și cu prețul a nenu mărate vieți omenești (e drept că Beauvoir notează că în Crimeea icrele negre nu sunt de calitate). Participă la lucrările unor organizații scriitoricești europene, de orientare comunistă. Italianul Giancarlo Vigorelli rezumă perfect poziția acestor intelectuali: „Un scriitor poate să nu fie comunist, dar el nu poate să fie anticomunist. Cel ce se proclamă anticomunist eșuează în tabăra fascismului“ (nu degeaba a făcut Sartre faimoasa afir mație: „un anticomunist este un câine“). Nici Sartre, nici Beauvoir nu par să înțeleagă semnificația liberalizării (foarte) relative a regimului, publicarea lui Soljenițîn, apariția unui nou val de scriitori, precum Tvardovski, Voznessenski, Evtușenko, Axionov etc. Când i se acordă Premiul Nobel, pe care îl refuză, Sartre trimite presei (ziarului „Le Monde“, de fapt) un text în care reia atacurile la adresa societății occidentale și, lucru abominabil, se declară indignat că premiul îi fusese anterior acordat lui Pasternak. Oficialitățile de la Uniunea Scriitorilor vor să mijlocească o întâlnire între Sartre și Soljenițîn, dar acesta din urmă, spre cinstea lui, refuză. Peste câțiva ani, când apare Arhipelagul Gulag și înainte de expulzarea marelui scriitor rus, Sartre consideră că Soljenițîn are idei „neadaptate la societatea actuală“ și, ca atare, este un element dăunător.
În anii ’60, treptat, Sartre ia din nou distanță față de Uniunea Sovietică. Evident, condamnă invazia Cehoslovaciei (chiar dacă, fatalmente, tot americanii sunt de vină). Cei doi călătoresc foarte mult, împreună sau separat, Simone cu amantele sau amanții ei (o relație mai durabilă are cu Claude Lanzmann), Sartre cu cuceririle lui (în 1966 are o relație cu traducătoarea lui japoneză). Zonina începe să fie dată uitării. Sartre nu susține disidența sovietică, Beauvoir îmbrățișează, frenetic, feminismul militant. Ultimii ani ai lui Sartre sunt, după cum se știe, penibili. E activ în zona extremei stângi, exaltă maoismul. A rămas însă până la moarte, după toate mărturiile, filo-sovietic.
Povestea „angajării“ lui Sartre este povestea unui lamentabil eșec.