Acolo e totul. Începutul. Sîmburele prețios care închide în el esențele. De acolo, săgeata în flăcări, trecerea înaripatei tinereți. Străbătea lumi într-o clipire și se consuma din propria vîlvătaie. O vezi acum privind în urmă. Atunci nu o vedeai. Îi vezi consistența și arderea, retrăiești amintirea ei obstinată, a cîtor reușite și dureri. Așa, rememorînd-o , e mai vie, marginile ei sunt peste decade , ea ridică ziduri de ocrotire ale unei cetăți în grădina căreia ai crescut și de unde cîndva ai plecat cu toate roadele ei în brațe: o adolescentă privind drept înainte purtîndu-și pe umeri cozile blonde. Poate nu ai fi știut ce daruri ai primit dacă nu i-ai fi întîlnit în cale, la începutul drumului, pe aceia care ți-au fost magiștri și dascăli aplecîndu-se cu afecțiune, înțelegere și apreciere asupra scrisului tău – darul cel mai de preț, purtat natural, ca o „flacără la butonieră“, cu vitejia tinereții.
Acolo erau ei. Și sunt, chiar dacă nu mai sunt. Geo Dumitrescu, poetul căruia îi datorez răsunătorul debut în „Contemporanul“, Elis Bușneag , cea care mi-a păstorit debutul în volum ca redactor al Editurii Eminescu. De „Contem poranul“ mă leagă, prin destin, prima cronică literară a primei mele cărți de versuri. N-am uitat ziua în care tata mi-a adus numărul cu pricina, întrebîndu-mă cu un zîmbet care îi masca emoția: Tu ești asta? Care asta? – i-am răs puns. Mi-a întins revista deschisă la pagina a 3-a unde, pe atunci, semna cronica literară un foarte tînăr critic , cronică așteptată cu nerăbdare de mulți dintre scriitorii vremii, ea dînd girul spre „celebri tate“, ca un verdict, în marcarea unui destin. Acest tînăr critic literar se numea Nicolae Manolescu și avea puțin peste 25 de ani… George Ivașcu, generosul director al revistei „Contemporanul“, îi des coperise talentul și îi oferise o rubrică permanentă (încă din 1962, la numai 23 de ani!), sprijinin du-l, în același timp, și în cariera universitară în care înainta cu dificultate din motive politice. Abia terminasem liceul, lumea era pentru mine o noutate, cea literară era foarte departe. După apariția volumului nu trimisesem cărți nicăieri. Nici nu știam că există acest obicei. Mă pregăteam să fiu studentă la Litere, trăiam cumva separat de lumea literară din care acum făceam parte, nici nu aflasem încă despre multele cronici literare care urmaseră aceleia care a marcat intrarea mea în literatură. Am aflat peste ani, semnaseră cronici nume mari ale criticii literare și universitari, unii nu mai erau în viață și brusc mi-a fost rușine că nu le-am mulțumit vreodată…
Nici lui Nicolae Manolescu nu-i trimisesem cartea despre care scrisese cu atîta generozitate. Nici măcar nu m-am în vrednicit vreodată să-i mulțumesc. Și nu m-am simțit obligată față de el niciodată. Nu o cerea. Se purta cu un firesc inegalabil. Prietenia noastră s-a născut în timpul facultății cînd ne-am și cunoscut, el ca asistent la Catedra de Istoria Literaturii Române și eu ca studentă la Litere. Ne zîmbeam uneori, pe furiș, complice, când vedeam cum iese „nemuritor și rece“ din sălile de seminar, cu trena de studente după el, fără să le arunce nici măcar o privire. Așa, ca în treacăt, în timpul unui seminar, a spus că a scris despre cartea de debut a Ioanei Diaconescu. O aștepta acum pe cea de-a doua. Cartea fusese publicată înainte să devin studentă. Cea de-a doua mi-a apărut în anul III, tot la Editura Eminescu și păstorită de asemeni de minunata Elis Bușneag. Mi-a „nășit-o“ Gabriela Melinescu, cea care a dorit să-i pună titlul, Jumătate zeu, într-una din întîlnirile noastre de demult, cînd eram două fete cu plete lungi pe spate, ale ei brune, ale mele blonde…
Pe Nicolae l-am socotit de la început un fel de frate mai mare atent la evoluția mea literară. În acele timpuri, lumea era mai ingenuă, mai lipsită de interese de tot felul, se scria cu devotamentul profesiei despre cărți pe care criticii și le procurau, după afinități, mai ales din librării.
Ca dascăl a fost de-a dreptul uimitor. Expunerile lui aveau un ce neobișnuit. Preda la seminar, întotdeauna în picioare, plimbîndu-se adesea de la un capăt la altul al sălii. Rar se așeza, de parcă ar fi vrut, privind adînc în ochii noștri, să vadă cît de mult i-am înțeles devotamentul față de literatură. M-a făcut să-l înțeleg altfel pe Lucian Blaga (a cărui operă fusese interzisă pînă în 1966, cînd apăruse un volum masiv cu opera poetică integrală), nu pot uita cum a făcut analiza celor două catrene din Joc secund al lui Ion Barbu, cum explica oglindirea infinitului în mundan. Nadir latent… Știu că stăteam toate (cele mai multe eram fete, băieți – vreo doi) ca puii din cuib care, hrăniți de mama cu devotament, erau acoperiți de aripi ocrotitoare. Stăteam în jurul lui, așa cum, mai tîrziu, am stat în jurul lui Vladimir Streinu…
Ne-a deschis inimile și mințile spre ceea ce citisem, dîndu-ne cheile înțelegerii care descuiau astfel ușile abundentelor noastre lecturi. Ii datorez faptul că m-a format ca scriitor, dar și ca filolog, că m-a inițiat (de altfel ca pe toți studenții lui) în tot ceea ce fusese comoara ascunsă și interzisă de regulile absurde ale epocii comuniste care, vai, aveam să vedem nu peste mult timp, urma să se transforme odată cu Tezele din iulie din 1971, în ceea ce se va numi resta linizarea României. Și poate, fără să-mi dau seama, cel puțin în tinerețe, mi-am scris cărțile și cu gîndul la exigențele lui de dascăl și critic literar.
În toată viața mea destinul ne-a așezat față în față. Nu m-aș fi putut feri nici dacă aș fi vrut. Mi-a fost mereu alături în demersurile mele literare de-a lungul lungii mele vieți. Am publicat, la invitația lui, timp de zece ani, la „România literară“ (nu mi-au fost vreodată puse în pagină mai frumos decît acolo), fișe noi de istorie literară, studii pe marginea documentelor represiunii intelectualilor; mă asigura de fiecare dată: „întotdeauna oricînd și oricît“și este adevărat că paginile revistei îmi erau oferite cu gene rozitate. Avea grijă de mine ca de un copil, deși îm bătrînisem amîndoi, el mai mult, eu mai puțin.
Prietenia noastră de aproape 60 de ani ar fi durat veșnic dacă și noi am fi fost veșnici. Am avut de multe ori neînțelegeri care țineau cît o adiere de vînt, totul era ca și cum nu s-ar fi întîmplat nimic, așa cum mereu am stat de vorbă ca doi foarte vechi prieteni care aveau ce să-și spună după atîta viață. Avea slăbiciuni și or golii, dar și afecțiune pro fundă pentru cei apropiați care trecuseră proba tim pului. Era neascultător și ținea la părerea lui pînă în pînzele albe, dar competen țele sale îi dădeau dreptul să se răsfețe și în acest fel. Era autentic ca om și, dacă disimula uneori, o făcea ca un test pentru cei nesinceri. Prefăcuții cădeau în cap cană. Ochii săi întotdeauna larg deschiși , cu iriși atît de mari cum nu am mai văzut, erau de un negru scînteietor și sfredeleau mediile prin care trecea cu o agerime uimi toare.
Am un sentiment bizar că nu a plecat. Că îmi va ieși în cale pe neașteptate, bine dispus sau îngîndurat, nu am deloc sentimentul trecerii lui dincolo. Mă cert și acum cu el în gînd că nu s-a îngrijit destul, sunt sigură că era pregătit pentru o mult mai lungă viață în care generozitatea și multe alte lucruri care îl preocupau să-l fi cucerit cu totul. Trag o linie și rămîn în timpul trecătoarei tinereți unde, jumătate din viață , cu bune și cu rele, am trecut împreună prin aceeași lume. Despre jumătatea de sub linie nu vreau să vorbesc, fiindcă lumea s-a schimbat, cei de atunci nu mai sunt, fiindcă astăzi nu mai recunosc aproape nimic în jur, fiindcă pășesc pe un drum necunoscut despre care, iarăși, nu știu nimic.Timpul trecătoarei tinereți rămîne nepieritor în memorie, oricît s-ar căzni unii să-l facă uitat… Acolo rămîne și profesorul meu și gene rosul tînăr critic literar. Dar mai ales prietenul, căruia acum am vreme să-i vorbesc în gînd cît vreau, iar el să mă asculte tăcut, așa cum este acum, dincolo de zidul în spatele căruia a plecat puțin.