Paradisul terestru
Trăim pe meleaguri extrem de „umoristice“, asta ca să împrumutăm termenul lansat de un apreciat poet contemporan. Dar, dintre toate tărășeniile de acest fel, vesele, triste și absurde deopotrivă, una le întrece pe toate. Nimănui nu i-ar fi dat prin cap să promită așa ceva: un șef de partid și candidat la președinție a făgăduit alegătorilor că, dacă ajunge el președinte, dă populației credite cu dobândă zero și locuințe de 35.000 de euro. Un milion de asemenea locuințe vor împânzi țara. Și nu vor veni singure, ci la pachet cu toate dotările imaginabile: școli și grădinițe, spații comerciale, medicale și culturale, parcuri, locuri de joacă și bulevarde largi, cu patru benzi de circulație. În România, se va instaura, în sfârșit, paradisul terestru. Singura minimă condiție: doritorii acestor beneficii nemaivăzute să semneze cu el, ca persoană fizică, un contract prin care să-i încredințeze datele personale și, e la mintea cocoșului, să-l voteze pe el pentru funcția supremă în stat. Totul pare o aberație fără seamăn, imposibil de pus în practică, sfidând orice regulă de funcționare a economiei de piață, o minciună mai sfruntată decât plăsmuirile baronului Münchhausen. Lăsând la o parte faptul că funcția de președinte al țării nu are între atribuții și pe aceea de agent imobiliar ori bancar. Unii au calificat faptul ca fiind cea mai mare escrocherie de la Caritas încoace. Ei, dar ce ne apare nouă ca fiind straniu și alarmant în povestea asta nu e promisiunea în sine, făcută de respectivul personaj. Ci este credulitatea cetățenilor care-l iau în serios. Am văzut cozi impresionante la care stăteau încrezători semeni de-ai noștri (persoane cu discernământ sperăm, dar, sigur, cu drept de vot!), nerăbdătoare să semneze contractul și să prindă un loc în raiul pe care-l va pogorî pe pământ acel politician. Cât de naiv și de neștiutor trebuie să fii, ce fel de judecată trebuie să ai ca să intri în jocul ăsta? Și la ce „performanțe“ ne putem aștepta de la o populație cu un asemenea nivel de mentalitate? Răspunsul se cunoaște, e de prisos să-l mai formulăm. (Cronicar)
Despre literatura de astăzi
Care e starea literaturii noastre actuale? Există, slavă Domnului, în fiecare domeniu, și în poezie, și în critică, și în eseistică, și în proză, câteva personalități scriitoricești de valoare, demne de respect, prin creativitate, prin anvergura europeană a prezenței lor auctoriale. Dar acestea reprezintă excepția. Ca regulă, domnește confuzia. Diletanți, falși reformatori, impostori, contestatari fără operă, care asaltează o piață a cărții și așa marginalizată, împinsă într-o nișă tot mai puțin semnificativă. Buruieniș, care tinde (reușește?) să sufoce plantele roditoare. Un vacarm editorial în care este foarte greu să mai distingi sunetele melodioase. Așa încât, pentru literatura de astăzi, cea mai mare problemă care se întrevede la o primă privire ar fi aceasta: cum alegem grâul de neghină, cine face selecția? Și, bineînțeles, ca soluție, ne gândim imediat la criticul literar, el este cel chemat să pună ordine în lucruri. Or, sunt din ce în ce mai rari criticii literari dispuși și capabili să se angajeze în această muncă de ierarhizare corectă a literaturii noastre actuale. De aceea, dispariția în prima parte a acestui an a trei dintre cele mai importante nume ale criticii literare românești, Alex Ștefănescu, Dan Cristea și, mai cu seamă, Nicolae Manolescu, este firesc să ne bulverseze, să ne obsedeze, să ne descumpănească: plecarea lor dintre noi înseamnă un punct de răspântie, care accentuează declinul. Lista de critici literari de incontestabil prestigiu profesional care nu mai exercită actul critic sporește necontenit, de neoprit. Pe lângă cei trei numiți aici, care au încetat din viață, sunt și alții care, din fericire, trăiesc, dar din varii motive, de sănătate în primul rând, au renunțat să mai scrie. Transferul de responsabilitate critică între generații nu decurge normal, cei care pleacă sunt mai numeroși decât cei care vin, în condițiile în care, oricum, reputația literară este mult mai dificil de dobândit în prezent. Și atunci trebuie să ne întrebăm: când apare astăzi o carte, cine e în stare s-o impună, dacă e bună? Noi după cuvântul cui ne luăm, pe cine credem dintre cei care cântăresc și hotărăsc că o operă literară e așa sau așa? Ca, probabil, fiecare dintre noi, am întocmit și eu o listă a mea de critici conectați la literatura română vie în a căror judecată de valoare am încredere. Nu-i numesc, ca să nu pricinuiesc supărări. Oricum, ea cuprinde 10-12 nume, nu mai multe. E puțin, e prea puțin pentru o întreagă literatură. (G.C.)
Un accent
La Paris a avut loc ceremonia de deschidere a Jocurilor Olimpice. A fost ceva uluitor, care merită consemnat măcar așa, printr-un accent în această pagină. În loc de defilarea delegațiilor sportive pe un stadion, așa cum era încetățenit, organizatorii francezi au mutat întreaga desfășurare în oraș, pe apă. Și au creat un eveniment istoric, un spectacol sincretic nemaivăzut, plin de strălucire, de debordantă energie pozitivă, de surprinzătoare creativitate, în care imaginația și rigoarea s-au împletit în mod inspirat. Cu un singur cuvânt, spectacolul a fost grandios. Cei aproape 7 000 de sportivi și oficiali ai Jocurilor au trecut prin fața publicului pe vase care au străbătut centrul orașului, pe Sena, pe o distanță de 6 kilometri. Fluviul, legendarele sale cheiuri și poduri, Pont Neuf, Pont des Arts, Pont du Carrousel, Pont Alexandre III, până la Pont d’Jena, ca și magnificele edificii, Catedrala Notre Dame (care se va redeschide în decembrie, după restaurarea care a durat cinci ani), Luvrul, le Musée d Orsay, le Grand Palais, la Tour Eiffel, le Palais de Chaillot și celelalte s-au preschimbat într-o imensă scenă, au devenit un decor fabulos și, în același timp, au devenit personajele acestei desfășurări impresionante. Atâtea arte, atâtea efecte speciale au concurat la crearea unei emoții de o intensitate excepțională: muzica, prezentă în diverse manifestări și forme, de la cea simfonică până la melodiile care au cucerit planeta, interpretate de Lady Gaga și Céline Dion; apoi dansul, cu montări coregrafice originale, înnoitoare, în cadre dintre cele mai neobișnuite, pe scene plutitoare și pe poduri; apoi acrobațiile, jocurile de lumini, fântânile arteziene, arta cinetică și atâtea altele. Dar această reprezentație n-a fost doar un spectacol, ci a fost și un prilej de a evoca tot ce este important pentru această țară. Au fost trecute în revistă mari momente din istoria Franței, ca și personalități marcante pentru această națiune, ori trăsături definitorii, de la vocația construcțiilor monumentale și până la simțul eleganței în modă, de la respectarea principiilor sacrosancte, liberté, égalité, fraternité și până la cultivarea micilor plăceri ale vieții, bistrourile cu mâncarea savuroasă ori muzica de cabaret. Și încă ceva: tot prin această reprezentație ne-au fost readuse în atenție valorile culturale sine qua non, din care e constituit patrimoniul francez inestimabil: de la arhitectură și arte plastice la literatură (ei, da, literatura!) nimic n-a fost uitat. Vremea nefavorabilă (a plouat întețit ceasuri întregi!) n-a putut să umbrească această reprezentație. A fost o seară măreață care a vorbit limpede despre măreția Franței. (G.C.) P.-S.: Totuși, de neocolit: din păcate, a existat și o secvență de o stridență care a șocat – aceea pe care mulți au considerat-o o reinterpretare parodică, ofensatoare, în cheie LGBT, a Cinei cea de taină. Dar, e de observat, analogia cu scena biblică nu prea stă în picioare, căci personajul central din înscenarea de la Olimpiadă este Dionysos, zeul, între altele, și al sărbătorii din mitologia greacă, însă, atenție, personaj din perioada pre-creștină. Oricum, există riscul tot mai mare în zilele noastre ca în numele incluziunii, al toleranței și diversității, al egalității de gen, al libertăți de exprimare, iată, să se ajungă la situații stranii, ca o minoritate să-i dezonoreze pe ceilalți, luându-le în derâdere valorile.