O expoziție Georgeta Năpăruș (1930-1997) stârnește firesc interesul celor care frec ventează domeniul, cu atât mai mult cu cât viziunea curatorială îi aparține lui Ion Grigorescu. De aceea am vizitat și eu cu mare curiozitate expoziția de la Galeria „Romană“, din București, iar surpriza a fost că atât lucrările expuse cât și discursul curatorial mi-au depășit așteptările. Conceptul expoziției aduce în atenția publicului piese puțin cunoscute ce aparțin colecției familiei, incluzând opere din prima perioadă de activitate a artistei, mai precis din studenție, alături de o serie mai consistentă, din ultima sa etapă de creație. Se poate observa, mai ales în acest ultim segment al creației sale, tentația autoarei de a cerceta spațiul de dincolo de limitele cunoașterii artistice tradiționale, de a demantela noua realitate într-o manieră creativă.
Destructurarea societății în perioada tranziției de după anul 1989 a generat ambiguitate, o stare de criză individuală și, implicit, mesianisme care mai de care mai patetice. Arta, asemenea întregului spectru social, manifesta aceleași simptome: suspiciuni, neliniști, reacții violente dar și nemărginite curiozități. Discreditarea discursului de tip triumfalist își căuta alternative în forme de comunicare noi, mai virulente, unele cu o puternică componentă politică, etică și chiar mistică, invocând necesitatea deschiderii spre actualitate.
Observăm la Georgeta Năpăruș nevoia de investigare a unor zone neclare și sensibile, atribut al unei benefice curiozități, demonstrând faptul că artista refuză așezarea într-un tipar comod, preferând să înțeleagă și să-și asume realitatea pe care o trăiește dincolo de teritoriul nesfârșit al imaginației. Nedomolita dorință de investigare este consubstanțială cu rigoarea amprentei sale clasiciste, motiv pentru care ea își compune discursul concentrându-se pe detalii aparent nesemnificative, dar a căror justificare capătă înțeles în context. Este o polaritate care oferă o nouă prospețime creației sale, pusă în acest echilibru atât de elocvent și concis exprimat de Paul Valéry: „L’extrème liberté naît l’extrème rigueur.“
Lucrările din ultima sa perioadă de creație surprind prin caracterul lor experimental. Ele nu sunt forme pur estetice ci dimpotrivă sunt expresia căutărilor sale neliniștite și a dorinței de a comunica intensitatea propriilor trăiri și gânduri. Într-un anume sens, clasicismul conținut al artistei reverberează acum la experimentele novatoare pe care generația anilor ’60, din care și ea făcea parte, le propunea atunci ca alternativă la opțiunile vizuale seci ale realismului socialist. Marcată de dramatismul epocii postdecembriste, similară ca încărcătură și trăire cu ce-a a perioadei sale de formare artistică, Georgeta Năpăruș apelează instinctiv la formule experimentale care îi conectează discursul la vibrația contemporană. Reinventarea pe aceste coordonate oferă o nouă prospețime creației sale. Atentă la spațiul public, artista își construiește opera în raport cu realitățile parcurse de-a lungul anilor, dar mai ales într-o strânsă relație cu amprentele culturale străvechi, care devin prezente în fiecare dintre lucrări. Este un tipar creativ asemănător cu cel țuculescian, care își hrănește modernitatea cu propria-i tradiție.
Nu întâmplător, Ion Grigorescu, bun cunoscător al creației sale, a propus un parcurs expozițional care să cuprindă lucrări din perioade atât de diferite, oferind în deschiderea catalogului un citat elocvent pentru gândirea artistei: „Port cu mine o întreagă lume de amintiri, o lume vie, plină de culoare, o lume care își numără anii în sărbători, își sărbătorește evenimentele cu ritualuri, ceremonii și legende, care vin din timpuri îndepărtate punând o ordine calmă în existența oamenilor.“ (1967) Câțiva ani mai târziu, în 1971, ea își completează crezul artistic mărturisind: „Aș dori ca privitorul să descopere de fiecare dată un lucru nou în pictura mea, să-l oblig să revină asupra ei și să-i dau de fiecare dată prilejul descoperirii unui ceva în plus.“ Pornind de la aceste gânduri, Ion Grigorescu construiește o propunere curatorială coerentă, textele explicative care însoțesc lucrările expuse aducând un plus de sens și consistență. Lucrările selectate, de la studiile de portrete din facultate, unde interesul pentru corectitudinea pictării primează asupra stării autorului și până la notațiile, aparent fugare dar pornite dintr-o adâncă tulburare, redau cele două capete al unui drum, care devine unul al libertății interioare și implicit de expresie.
una dintre piesele surprinzătoare, așezată la începutul acestui itinerar expozițional, este manechinul pe al cărui cap, reprezentat printr-un glob de lampă, este scris: „Perioada de tranziție Inter pace et bellum nihil est medium“. Contextualizând epoca, Ion Grigorescu descifrează sensul acestei celebre filipice scrise de Cicero: „între pace și război nu există tranziție“. Obiectul este făcut de artistă la începutul anilor ’90, când după sângeroasa rupere de comunism și alegerile din „Duminica orbului“, părea că România se va întoarce din nou la comunism. Conceptul propus de Ion Grigorescu nu este doar o simplă formă de livrare a unei imagini, care să ne fascineze la nivelul epidermei. El propune o citire a operei acestei artiste din perspectiva continuității, cu firești ruperi de „ritm“, dar niciodată de sens. Valorizând aceste segmente puțin cunoscute ale creației Georgetei Năpăruș, curatorul nu face doar o recuperare a profilului său artistic, ci o integrare a acestor segmente inedite din creația sa în peisajul artistic românesc, relevându-i actualitatea. Textele ce însoțesc expoziția sunt mai mult decât explicitări ale imaginilor. Concepute într-un discurs minimal, ele potențează expunerea inducându-i fibra vie și autenticitatea, făcând-o atractivă sensibilității contemporane.
Într-un anume sens ar fi perfect acoperitor să considerăm această manifestare o expozție cu doi autori: artista și, în aproape egală măsură, curatorul Ion Grigorescu. Astfel avem imaginea a două personalități singulare în peisajul vizual românesc, aceea a unui creator care, asumându-și formația clasică, reușește să își impună discursul în contemporaneitatea fiecăreia dintre epocile traversate, și a „regizorului“ care a pus în scenă acest „spectacol“, în aparență discret și profund, dar cu o incisivitate conținută specifică tiparului grigorescian. Aceasta ar fi în rezumat povestea unei expoziții de valoare cu adevărat muzeală: Georgeta Năpăruș în viziunea lui Ion Grigorescu.