Indiscutabil, la București, momentele muzicale ale lunii iulie nu au fost multe, dar au fost însemnate. Finalul de stagiune al Filarmonicii a atras pe bună drepatate un public numeros, un public entuziast. Inspirată s-a dovedit a fi fost invitarea dirijorului britanic Leo Hussain, artist de importantă circulație internațională, drept principal realizator al acestui moment în bună parte sărbătoresc. Revine de ani buni pe scenele bucureștene de concert. Iar aceasta, spre bucuria atât a publicului larg, cât și a celui de specialitate. Căldura comunicării cu muzicienii ansamblului este stimulatoare condiționând în egală măsură ceea ce putem numi strictețea abordării profesionale, construcția de ansamblu a lucrărilor programului, claritatea comunicării. De pe aceste coordonate pornește inclusiv aprecierea entuziastă, cvasiunanimă, a publicului de concert.
În mare parte, programul însuși poate fi considerat drept un veritabil etalon privind felul în care ar fi firesc să fie conceput fiecare moment al stagiunii simfonice. Iată deci, un important muzician al baghetei dirijorale a cooperat în vederea punerii în evidență a disponibilităților ansamblului nostru, a soliștilor acestuia.
Programul a cuprins pagini mai puțin circulate la noi ale creației de operă a lui Richard Strauss, maestru absolut al genului, maestru al orchestrației, al muzicii postromantice din deceniile de sfârșit ale secolului al XIX-lea, ale primei jumătăți a secolului trecut. Am în vedere pagini importante aparținând ultimei lucrări muzical-dramatice, lucrare definitivată de compozitor în anul 1941, anume opera într-un act, Capriccio. Am avut prilejul a o fi audiat pe soprana Sally Matthews pe parcursul scenei finale a operei, în compania basului Ștefan Lamatic în calitate de solist vocal și de recitator.
Pentru Leo Hussain, momentul nu a fost cu totul inedit. Cu ani în urmă – menționează programul de concert – a condus relizarea întregului spectcol muzical dramatic pe scena operei americane din Santa Fe. Dezvoltă o anvergură largă a susținerii simfonice, fapt magistral etalat pe parcursul momentelor celebrei suite din opera Cavalerul Rozelor. Caci Hussain știe să construiască, are capacitatea de a susține anvergura de largă desfășurare a marelui spectacol simfonic straussian. Dispune de forța unei determinări de impresionantă amploare, permanent stimulatoare în relația cu muzicienii ansamblului.
A susținut cu reală precauție evoluția sopranei Sally Matthews, o voce lirico spintă de anvergură, artist de notabilă experiență scenic-vocală, artist aflat spre sfârșitul unei cariere ce se dovedește a fi fost remarcabilă. A secondat-o episodic, cu real prestigiu, basul Ștefan Lamatic; inclusiv în calitate de recitator.
În deschiderea programului a putut fi audiată lucrarea Sempre piu lontano, pagină simfonică a tânărului compozitor Alexandru Murariu, lucrare prezentată în prima audiție absolută, o comandă a instituției Filarmonicii. Întregul parcurs descriptiv, cu totul extins al acestei pagini simfonice, trădează un real simț al culorii timbrale. Este de remarcat, lucrarea a datorat mult susținerii probate și în acest caz de eminentul șef de orchestră.
Întregul program îmi apare a fi fost emblematic pentru această producție a primei noastre orchestre simfonice. A inclus pagini de mare notoritate din repertoriul genului simfonic. A adus la rampă pe unul dintre șefii de orchestră de mare notorietate, de mare circulație în lumea actuală a muzicii. A etalat un moment simfonic datorat unui tânăr compozitor de la noi. Este firesc, cultura națională trebuie afirmată cu notabilă fermitate în contextul actual, internațional, al vieții muzicale.
În altă zonă se situează evenimentul cu totul aparte privind apariția în spațiul public a cadențelor de virtuozitate ale concertelor pentru pian datorate lui Mozart și Haydn, cadențe notate de Dinu Lipatti însuși. Au apărut recent – tiparite pentru prima oară la noi –, dată fiind purtarea de grijă a instituției Casa Artelor; este instituția ce poartă numele marelui nostru artist, pianist și compozitor, personalitate de extinsă autoritate artistică în prima jumătate a secolului trecut, autoritate la care facem referințe prețioase în zilele noastre.
Trebuie menționat, în acest caz, colaborarea dintre pianistul Viniciu Moroianu și directorul instituției, omul de cultură Alice Barb, care s-a dovedit a fi fost cu totul fructuoasă.
Din punct de vedere istoric, este de rememorat, cadența de virtuozitate dispune de un lung stadiu al funcționalității sale pe perioada mai multor secole, începând cu Barocul muzical târziu, din secolele XVII – XVIII și, practic, până în secolul XX.
Bach si Haendel, Corelli și Vivaldi obișnuiau a lăsa cadența de virtuozitate în grija muzicianului performer, de obicei artist de extinsă cultură și practică muzicală profesională.
Mai apoi Haydn și Mozart, desigur Beethoven, arareori lăsau cadența de virtuozitate a primei părți a concertului în grija muzicianului performer.
Puțini sunt astazi pianiștii care își permit a insera propria variantă a cadenței, în concertele beetoveniene de pian. Un trist exemplu, în acest sens, a avut loc în stagiunile trecute, în compania ambelor orchestre simfonice bucureștene, Orchestra Națională Radio și mai apoi la Filarmonică, atunci când Concertul bethovenian în sol major a aprimit în doua rânduri, succesiv, prin strădania aceluiași pianist, câte o cadență „a la Rahmaninov“. Evident, direcțiile artistice ale celor două instituții muzicale poartă răspunderi importante în acest sens.
Voi reveni menționând faptul că marele Lipatti a compus cadențe devenite mai apoi emblematice pentru nouă dintre concertele lui Mozart si pentru unul dintre concertele de pian ale lui Joseph Haydn. Au devenit pagini exemplare în ce privește abordarea stilistică privind improvizația în muzica clasică a genului.
Rememorând momentul Lipatti, cadențele pe care marele artist le-a notat, cadențele destinate concertelor lui Mozart si Haydn au fost, deci, pentru prima oară tipărite la noi prin strădania Casei Artelor „Dinu Lipatti“.
Momentul a fost unul festiv dar și unul muzical, acela al performanței pianistice datorate profesorului Viniciu Moroianu.
A prezentat cadențele celor două concerte mozartiene, celebrele concerte ale maturității artistului, Concertul în re minor K 466 precum și Concertul în si bemol major, K595. Programul a mai cuprins și alte celebre pagini mozartiene, anume Fantezia în re minor K397, Fantezia K475 și Sonata K457, ambele în do minor, Sonata în la minor K310. Este de remarcat înțelepciunea maturității în baza căreia au fost prezentate aceste pagini de referință ale clasicismului mozartian.
Iar evenimentele fetivaliere ale acestei veri continuă. Nu numai la București! La Sinaia, în sala de concerte a celebrului Casino, s-a deschis în aceste zile tradiționalul serial al concertelor grupate sub genericul „George Enescu și muzica lumii“. Inițiativa îi aparține minunatului muzician Marin Cazacu, directorul Filarmonicii bucureștene. Personalitatea marelui muzician român devine emblematică pentru tinerii noștri muzicieni și pentru tinerii muzicieni invitați din mai multe țări ale bătrânului continent.