Premiat cu Leul de Argint la Veneția în 2022, filmul lui Luca Guadagnino, Cu tot cu oase, amestecă amintiri și dorințe ca în celebrul vers al lui T.S.Eliot pe firul narativ care o are ca personaj principal pe o frumoasă mulatră de 18 ani, pe nume Maren (Taylor Russell) și care, din când în când, nu foarte des, mănâncă oameni. Apetitul nu este insațiabil, mai precis aceste mese costisitoare nu trebuie luate zilnic sau săptămânal, dar dorința, atunci când apare, este de neoprit. Astfel, asistăm la o scenă aparent banală la o private party care clarifică brutal această particularitate a personalității lui Maren, unde suptul degetului unei prietene cu sugestiile sale erotice se transformă în mestecatul temeinic al aceluiași deget spre oroarea asistenței și a aparținătoarei. Astfel că, scenă despre care aflăm că s-a mai repetat, Maren își ia de urgență tălpășița din oraș împreună cu tatăl ei, interpretat de André Holland, înainte de sosirea poliției.
La scurt timp, Maren este aban donată de tatăl exasperat de repetarea scenariului sângeros, nu fără a o lăsa prin intermediul unei casete în posesia unei explicații și a istoricului mai îndepărtat al existenței sale canibale care a debutat cu devorarea unei baby sitter. Pentru Maren, până la un punct, singurătatea fotografiată melancolic în călătorii cu autobuzul și prânzuri frugale prin diferite localuri merge mână în mână cu singularitatea. Avem scenariul de tip Frankenstein, al monstrului, fie că este vorba de o patologie la mijloc sau nu, cel diferit-de-toți-ceilalți, pe care societatea nu-l poate include. Însă Maren este tânără și frumoasă și nimic la suprafață nu-l divulgă pe canibalul ascuns în ea. Aflată într-o stație de autobuz, seara, este acostată de un vârstnic politicos la modul neliniștitor și zâmbitor la modul alunecos care se recomandă drept Sullivan, Sully (Mark Rylance) și care îi face cunoscut că nu este nicidecum singura pe lume cu acest apetit, ci aparține unei specii. Curtenitor, Sully îi oferă o cină, la o casă curată și bine luminată din împrejurimi, sub forma unei bătrâne în agonie pe care a detectat-o, precum și pe Maren, cu ajutorul mirosului. Tot Sully o introduce în acest univers special al celor pe care-i numește „eaters”, în care ei trăiesc cât de discret pot alături de ceilalți, dezvăluindu-i și fetișul său macabru, o funie-coadă împletită din părul victimelor sale. În acest moment, avem două perspective asupra fenomenului, a unui outsider, tatăl lui Maren, cel care își protejează cum poate eater-ul familiei, și a unui insider, Sully, care a trăit o viață în acest fel evitând să fie descoperit.
Ambele reflectă oroarea dintr-un unghi diferit, dar cu cel puțin un numitor comun al adaptării acestei particularități din perspectiva vieții de familie. Sully a început prin a-și mânca bunicul, iar secretul său a fost păstrat de mama lui, așa cum el a fost păstrat și de către tatăl lui Maren care a devenit moral complice la crimele făcute de fiica sa. În același timp, cădem peste tiparul filmelor cu vampiri și vârcolaci organizați ca în franciza Saga Amurg în adevărate societăți-triburi cu codurile lor culturale. Pe unde apar, vampirii se reunesc în microsocietăți, unele foarte selecte, aristocratice, regresând uneori către o medievalitate cu iz de criptă și vechi armoarii – cei care beau sângele poporului nu au fost niciodată niște terchea-berchea. Dar avem totuși o diferență notabilă: nu există nicio societate a canibalilor, ei nu sunt gregari, ar prefera să rămână în familie, dar apetitul lor insolit prezintă un inconvenient, de aceea par să aleagă o existență eratică, retrasă.
Pentru a evita alinierea la o tradiție copleșitoare a filmelor horror cu vampiri, monștri, vârcolaci, sociopați geniali sau de serie B etc., Luca Guadagnino și scenaristul său David Kajganich au ales să trateze tema într-o cheie cât mai realist posibilă. Au accceptat ca pe un dat nechestionabil existența acestei specii de canibali la care pofta pentru carnea semenului nu vine cu o explicație de ordin antropologic ca în cazul triburilor care au practicat canibalismul în mai toată Oceania din considerente ritual-mentalitare, ci fiziologic, ca o nevoie organică, și psihologic, ca adaptare și integrare într-o societate care condamnă ca patologic și criminal un astfel de comportament – există o serie de cazuri celebre despre criminali care-și consumau victimele. Întâlnirea cu Sully creează pentru Maren și un efect-oglindă: se poate privi în semenul canibal pentru a se înțelege mai bine, dar și pentru a trasa niște granițe, pentru a nuanța diferența, fapt care se va prelungi și în experiențele ulterioare. Însă experiența-cheie este întâlnirea cu un tânăr ca și ea, un pic flower-power, Lee (Timothée Chalamet), cu care pornește on the road în spiritul unor happie sixties de-a lungul și de-a latul Americii. Momentul nu atât al hrănirii, cât al vânătorii este cel mai delicat, pentru că alegerea victimei ar trebuie să fie una judicioasă. Lee alege un tânăr gay căruia îi taie jugulara într-un lan de porumb în timpul coitului, numai că atunci când ajung în preajma casei lui descoperă cu stupoare că acesta are o familie, soție și copil, ceea ce provoacă o criză de conștiință pentru Maren.
Mai este ceva aici subtil inserat în pliurile filmului. Ca și cei doi tineri canibali, victima duce o viață sub acoperire, camuflându-și propriul apetit sexual ilicit, adică homosexual, inavuabil într-o lume unde norma, normalitatea stă sub semnul uniunilor heterosexuale. Maren va pleca în căutarea mamei sale pentru un răspuns, descoperind cu oroare o femeie internată într-un ospiciu, care și-a mâncat literalmente mâinile și care o condamnă la moarte. La fel, pe parcurs, cei doi mai descoperă o extremă, sub forma a doi bărbați canibali care duc la rândul lor o existență itinerantă și care le dezvăluie tinerilor că apetitul poate evolua terifiant până acolo unde canibalul își ingerează victima cu totul, intestine, oase etc. În fapt, prin comparație cu toți ceilalți fellow-cannibals pe care Maren și Lee îi întâlnesc, ei reprezintă singura insulă de relativă normalitate. Sully se dovedește un sociopat, cei doi lumpeni-canibali manifestă o voracitate monstruoasă, mama lui Maren reflectă inacceptarea propriei condiții dezvoltând o maladie psihică. Experiențele conjugate ale celor doi tineri conduc la o reflecție cu privire la propria condiție, care nu este una pe deplin umană, dar nici străină complet de aceasta. Dragostea este ceea ce le definește umanitatea în raport cu membrii aceleiași specii, și în cazul lui Maren putem adăuga și compasiunea. Cei doi decid să fie „oameni“, să trăiască fără a da curs apetitului canibal în mijlocul societății și nu departe de ea, o provocare pentru cel-care-este-diferit, rezistând printr-o dublă solidaritate, cea a familiei și cea a unui particularism extrem împăr tășit, am putea spune mai delicat, a unei afinități rare. Aici se află cumva o miză a filmului lui Guadagnino care, din fericire, nu este una apăsat ideologică: cum să trăim împreună noi cei atât de diferiți.
În Ony Lovers Left Alive (2013), Jim Jarmusch imaginează un cuplu de vampiri, numiți generic Adam și Eve, care trăiesc de 400 de ani împreună o viață singulară într-un mediu definit prin cultura înaltă, de la muzică la cărți și film, într-un decor de anticariat, păstrând patina timpului, sau mai bine zis a timpurilor. În mod discret, o supapă a existenței lui Maren sunt cărțile – vedem titlul unei cărți citite, Oamenii din Dublin al lui Joyce –, iar profesia îmbrățișată de aceasta este cea de bibliotecar. Există și o fantezie nomadă, un romantism retro al generației beat, a hipsterilor, un mod de a trăi în necuprinsul Americii, un dor de libertate. Dar și nevoia de a fi singuri printre ceilalți, nevoia unei așezări în rama unei relative normalități, a unei vieți de familie. Regizorul explorează aceste posibilități pentru personajele sale, până la urmă o situație generică, aceea de a-ți găsi rostul, de a găsi un loc într-o lume care nu te poate accepta așa cum ești.
Această armonie este tulburată de ultimul act care este unul dramatic. Apariția lui Sully se lasă cu o baie de sânge și cu un moment apogetic, scena în care agonizând în urma unei lovituri de cuțit, Lee cere să fie mâncat din dragoste de către Maren. Într-un fel, întregul moment, invită la o altă serie de reflecții: ocazionează hrănirea și o pulsiune erotică? Nu știm mare lucru despre senzațiile pe care canibalii le au în timp ce mănâncă, simțul olfactiv mult mai dezvoltat evocă un alt orizont de percepție. Însă putem observa că atât Lee, cât și Sully nu-și șterg imediat sângele de pe față după festin, lui Maren sângele îi rămâne pe unghii la ceva timp după ce și le-a năclăit în el. Expresia supremă a dragostei pentru Lee este de a fi mâncat, fiind viu încă, de iubita lui. Ne aflăm pe teritoriul unei alterități incomprehensibile, într-o altă formulă de Romeo și Julieta canibali, într-o lume de senzații străine și tulburătoare. Ultima scenă revendică pentru cuplul de tineri canibali îndrăgostiți nu doar o manieră de a trăi, ci și una de a muri, o intensitate, o altfelitate. Despre acest altul sădit rimbaldian în miezul eului cunoscut, cartografiat este vorba în întregul film al lui Guadagnino.