Arta lui Turgheniev este, înainte de toate, muzica melancoliei. Literatura sa propune o dialectică atentă la jocul anilor care trec, deschisă spre negocierea unui raport echilibrat între tradiţie şi modernitate. Dacă se poate vorbi de un „cehovianism“ al lui Turgheniev, aceasta este de legat de subtilitatea privirii ce reconstruieşte mişcările sentimentelor, refuzând tezele moralizatoare.
Celor educaţi în cultul „marelui inchizitor“ şi al sondării abisurilor care stau să se deschidă înaintea veacului al douăzecelea, cărţile lui Turgheniev li se pot părea inatractive şi „moderate“ – căci textele lui Turgheniev imaginează o pedagogie a echilibrului ce refuză atât excesele mimetice, cât şi izolarea mistică slavofilă. Exilul auto-impus al lui Turgheniev îi oferă acestuia beneficiul distanţei: condiţia rusă este aşezată între oglinzi paralele.
Condiţia rusă
Polemicile din jurul lui Părinţi şi copii decurg din reticenţa scriitorului de a reduce complexitatea narativă la simplitatea propagandistică a mesajului mobilizator. Ca şi Rudin, un alt intelectual sedus de cuvinte, Bazarov se stinge fără a atinge acel prag la care a visat, halucinat. Rusia nu se poate regenera prin sacrificiul său, de vreme ce întreaga lui viaţă a fost o notă de subsol la o lucrare niciodată scrisă cu adevărat.
Aparenta mediocritate a lui Kirsanov, cel care descoperă fericirea conjugală şi pacea în arcadia propriei moşii, este, poate, unica manieră în care fiinţa terestră poate accede la firescul unei fericiri din care lipseşte grandoarea suicidară a idealurilor.
Micro-armonia este cadrul modest în care umanitatea îşi poate revela natura ei autentică. Educaţia, sensibilitatea, căldura sentimentelor sunt sorii ce luminează acest pământ fecundat de seve binecuvântate. Despărţirea lui Arkadi de Bazarov este ocazia de a descoperi, dincolo de textele aride ale biologiei sau chimiei, provocarea iubirii şi a căminului. Solitudinea suicidară este contrapusă comunităţii de visare a moşiei.
Părinţi şi copii este manifestul polifonic al liberalismului lui Turgheniev. Destinul lui Bazarov este destinul unei întregi generaţii a intelighenţiei ruse, seduse de proiectul procustian al utopismului şi al simplificării. Atracţia pentru disecţie şi experiment este aliată cu tăgăduirea semnificaţiei artei – în contextul viziunilor avansate de Cernîşevski, Dobroliubov şi de Pisarev, tonul lui Turgheniev are un aer premonitoriu.
Dezvrăjirea brutală a lumii, sub semnul acestei energii „nihiliste“, este poarta ce se deschide către ascetismul orb al artei utilitare şi propagandistice. În romanul lui Turgheniev, ca şi în textele lui Cehov, complexitatea realului nu poate fi redusă la mecanismul vulgar al senzaţiilor sau conştiinţei de clasă. Profetică, naraţiunea lui Turgheniev explorează acest nivel, dramatic, al incomunicabilităţii ce subminează ţesutul social rus.
Duelul dintre Pavel Petrovici Kirsanov, liberalul anilor 1840, şi teribilul ratat Bazarov, este expresia opoziţiei dintre moderaţia reformiştilor şi nerăbdarea destructivă a celor care le urmează. Glasurile celor educaţi nu pot pătrunde cu adevărat în lumea rurală – pentru „mujicii“ de pe moşia tatălui său sau a lui Kirsanov, Bazarov nu poate fi altceva decât un excentric, străin de spaţiul violent şi închis al vieţii lor. Sacrificiul promoţiilor intelectuale, culminând cu teribila confruntare cu autocraţia de la 1881, se petrece în cadrul urban, departe de teluricul rural al Rusiei profunde.
Luciditate şi reverie
Meditaţie în marginea unei educaţii intelectuale, Fum este şi radiografia treptatei desprinderi de atracţia utopismului şi a dezechilibrului sentimental. Litvinov străbate, în spaţiul aceleiaşi naraţiuni, cercurile intelighenţiei expatriate şi cele încărcate de frivolitate ale aristocraţiei din jurul curţii imperiale.
La egală distanţă de frazeologia ipocrită a celor care visează să schimbe lumea, spre a eşua în mediocritatea conformismului filistin, ca şi de etalarea searbădă a conversaţiei înaltei societăţi, Litvinov este chemat să exploreze propriul drum, la căpătul căruia se află micro-arcadia rusă în centrul căreia veghează Tatiana.
Subtilitatea lui Turgheniev interoghează discursurile despre identitate şi fiinţa naţională- unul dintre cei mai articulaţi gânditori din Baden, Potughin, este , la rândul său, locuit de boala care îl va distruge, în cele din urmă. În cazul lui Litvinov, detaşarea de utopie şi de frivolitatea aristocraţiei este calea către iubirea care mântuie şi însănătoşeşte.
Desţelenire este prelungirea reflecţiei în marginea răului rusesc, reflecţie ce debutează o dată cu Părinţi şi copii. Cronică a unei revoluţii care întârzie să izbucnească, romanul lui Turgheniev poate fi citit ca autenticul testament al scriitorului. Contemporan cu Demonii sau Fraţii Karamazov, Deştelenire nu cuprinde nimic din profetismul slavofil de care este marcat scrisul lui Dostoievski. Luciditatea melancolică a lui Turgheniev este la antipodul exaltării mesianice. În naraţiunea sa nu există ţăranul ca sumă a virtuţilor ruse, după cum nu poate fi identificată nici silueta unei personaj salvator destinat să mântuie Rusia.
Drumul lui Nejdanov, drum ce porneşte de la asumarea revoluţiei şi duce până la deziluzie şi sinucidere, este acela al unei întregi intelighenţii ruse măcinate de impulsul sinucigaş al coborârii către popor. Cum se va trezi Rusia şi care va fi imaginea acestui viitor zidit de uriaşul trezit la viaţă? Nejdanov este prins la mijloc între extremele vieţii ruse ce nu poate genera echilibrul – respins de aristocraţia ipocrită şi găunoasă a cărei emblemă este oportunistul educat şi angloman Şipiaghin, Nejdanov nu se poate contopi cu poporul de care este separat prin sensibilitate şi visări.
alternativa pe care o sugerează Turgheniev este una definită prin respingerea, simultană, a exaltării revoluţionare şi a încremenirii nobiliare. Solomin, omul tehnicii, educat în Anglia, este străin de apetitul pentru distrugere şi orbire ce îl hrăneşte pe Markelov şi pe Matuşina. Ca şi Mihail Bulgakov, decenii mai târziu, Turgheniev este vocea unei Rusii ce privilegiază organicitatea şi temeinicia evoluţiei. Dacă Nejdanov este înfricoşat în faţa chipului Rusiei adormite, Solomin este posesorul energiei liniştite şi al prudenţei ziditoare.
Artist al nuanţelor şi adversar al îngroşărilor profetice, Turgheniev este prins în această conversaţie a vârstelor cu timpul care se duce. Invariabil, între acel „atunci“ al iubirii pierdute şi prezentul rememorărilor se interpune vălul îndepărtării. Lavreţki şi Sanin sunt în vecinătatea iubirii niciodată atinse cu adevărat. Acel sentiment al nefericirii , evocat de G. Ibrăileanu în paginile sale, pluteşte deasupra prozei lui Turgheniev – textele sale luminează neliniştea care se ascunde în miezul celei mai înalte bucurii.
În Un cuib de nobili, în Apele de primăvară ori În ajun, dominantă este această notă a nefericirii. Timpul şi neîmplinirea sunt prezenţele fără de care mitologia intimă a lui Turgheniev nu poate fi concepută. Privirea în urmă este încărcată de simţământul pierderii ireversibile: melancolia şi moartea devin de nedespărţit, ca un singur şi tainic cântec al destinului însuşi, intonat de un glas ce se pierde în muzica vremii.