În 2023 și 2024 au apărut la Polirom noi traduceri din Amin Maalouf, ilustrând direcțiile majore prin care s-a remarcat cunoscutul autor franco-libanez: reconstruirea unei epoci cu ajutorul poveștii de viață a unei personalități simbolice (teme de istoria culturii subliniate printr-un personaj emblematic, precum în romanul Leo Africanul) și confruntarea Orient-Occident văzută ca posibilitate de dialog, nu doar ca izvor de perpetuă neliniște și perplexitate.
Rolul lui Mani și al învățăturilor sale, încă relevante datorită, mai ales, chemării la toleranță, ar fi fost aproape uitat dacă romanul Grădinile luminii, admirabil tradus de Ileana Cantuniari, nu ne-ar fi readus în atenție drumurile și gândurile învățătorului mesopotamian din secolul al treilea d. Hr., mort prin martiriu în imperiul sassanid. Poetică, incluzând uneori elemente de filozofie, cartea lui Maalouf evidențiază și unele preluări sau prelucrări ale câtorva elemente de zoroastrism, budism, iudaism, creștinism ș.a., fiind însă preponderent o captivantă „viață romanțată“ a lui Mani, cu accent pe lucruri care fuseseră intenționat ascunse, timp de două milenii, de către cei aflați la putere. „Căci toți inchizitorii Romei și Persiei și-au dat parcă mâna pentru a desfigura mesajul lui Mani, pentru a-l stinge.“
Desigur, e multă imaginație în prezentarea acestei figuri istorice despre care se știe prea puțin, dar ale cărei idei au străbătut Orientul Mijlociu până în al-Andalus, iar către răsărit, până în India. „În Egipt era numit apostolul lui Iisus, în China era poreclit Buddha al luminii, speranța propovăduită de el înflorea pe malul a trei oceane.“ Dar, curând, Mani a început să fie urât de conducători, profețiile sale fiind văzute ca „o vrajă perfidă“, ca erezii și superstiții, căci mesajul „de armonie între oameni, natură și divinitate“ nu putea fi pe placul celor ce vedeau în promotorul lui un concurent la putere (având de partea sa însăși puterea divină). Stăpânitorii Bahram, sassanidul, și Dioclețian au fost primii care au condamnat această religie prea clar distingătoare între ceea ce era luminos și cele care purtau întunericul. Lipsa de detalii istorice se simte acut uneori, dar suntem puși în fața monologurilor interioare ale întemeietorului maniheismului (cuvânt explicat prin denumirea „Mani Hayy“, care în siriacă și arabă / persană se traduce prin „Mani cel Viu“: cele două cuvinte fiind preluate de către greci într-unul singur, Maniheu).
Căutător al adevărului „într-un veac în care găsești atâta evlavie, alături de atâta necredință“, Mani devine în proza lui Maalouf protagonistul unei povești care începe la Ctesiphon, pe malurile Tigrului („unde încă mai zăbovesc o mulțime de zei“, unde „puțini credincioși se opreau doar în templul unui idol unic“) și sfârșește prin martiriu tot în Orientul Mijlociu, la Gundisabur. Prin accentul pe acceptarea diversității religiilor și respectul pentru toate credințele, ca și pe dezavuarea războiului, Amin Maalouf rămâne și prin acest roman un autor ce dă de gândit inclusiv asupra problemelor din zilele noastre.
În linia preocupărilor sale eseistice, care investighează posibilitățile de dialog între Orient și Occident, precum și nuanțările răspunsurilor, scriitorul pornește în Labirintul rătăciților (apărut în această primăvară în traducerea lui Dan Petrescu) de la noul „război rece“ și înfierbântarea acestuia într-un încă neîncheiat război izbucnit în Europa, cu amenințări și temeri care păreau să țină de trecut. Maalouf folosește prilejul pentru a evalua istoria confruntărilor dintre Occident și adversarii săi, prin lentila evoluțiilor din Japonia (prima țară din Asia care a întrecut succesele Occidentului), Uniunea Sovietică (opusă sistemelor de valori occidentale), China secolului nostru (care prin dezvoltarea sa economică, demografică și prin ideologie pune sub semnul întrebării dominarea apuseană), și SUA, a căror îndelungată hegemonie economică, militară și culturală se confruntă azi cu paradoxurile unei vremi care pare să fi uitat lecțiile trecutului. Cu toate că „frontierele ideologice dintre cele două tabere planetare s-au estompat astăzi și că, pe acest teren, noul război rece nu va semăna mult cu cel dinainte“, Maalouf, ale cărui analize sunt departe de pedanterie, vede diferența cea mai convingătoare „în competiția dintre capitalism și comunism“ în domeniul economic: „Adversarii Occidentului, adesea redutabili din punct de vedere militar și politic, fuseseră prejudiciați de un sistem economic dirijist care se dovedise tot timpul inoperant. Astăzi nu mai e cazul, ci e mai degrabă aproape invers, după cum s-a putut constata din primele luni ale războiului din Ucraina.“
Nu degeaba, capitolul dedicat Chinei, cu aprofundări ale istoriei recente, pornind de la începuturile modernizării, cu Sun Yat-sen, trecând prin tumultul izbucnit în 1949 odată cu preluarea conducerii de către Mao Zedong, până la reușita ieșirii din subdezvoltare, după 1978, prin Deng Xiaoping. „Deși a fost relativ scurtă, prezența acestuia în fruntea țării a schimbat datele problemei în mod ireversibil. Nu e nevoie ca astfel de episoade să fie lungi. Uneori zece ori douăzeci de ani sunt de-ajuns ca să repare pagubele pricinuite de unul sau două milenii, ceea ce ar trebui să le dea popoarelor chinuite de Istorie un motiv formidabil de a spera. Ele n-au nevoie să sufere vreme de veacuri ca să iasă din marasm. Cu conducători care știu în ce direcție s-o apuce, totul se poate schimba într-o generație. A fost cazul Japoniei la începutul erei Meiji și cazul Chinei în era lui Deng Xiaoping.“ Însă devenind, în ochii reformatorilor, „călăul din piața Tiananmen“, nereușind să gestioneze criza prin care trecuse, încheindu-se inclusiv comunismul europeam, Deng a fost nevoit să demisioneze: „E drept că împlinise deja optzeci și cinci de ani, dar vârsta nu explică totul. Plecarea sa era indiscutabil recunoașterea unui eșec și de asemenea o ultimă abilitate din partea acestui virtuoz al supraviețuirii. Mai degrabă decât să devină o țintă pentru toți cei care aveau motive de răfuială cu el, îi lăsa pe moștenitorii săi să se descurce între ei.“ Totuși, la optzeci și opt de ani a mai dat încă un nou impuls reformelor, cerându-le oamenilor mai mult curaj pe această cale. „În fapt, în anii următori s-a produs o formidabilă decolare economică. În timp ce creșterea scăzuse la aproximativ 4% în 1989 și 1990, ea a urcat spectaculos, rămânând vreo treizeci de ani peste 10% pe an și uneori atingând chiar 14%. Se petrecea un miracol pe care întreaga lume îl contempla cu fascinație și uneori cu neliniște.“
În 2010, China devenise deja a doua putere economică din lume, reușind, asemenea japonezilor, „o modernizare integrală și ireversibilă“. Însă, Deng își îndemnase compatrioții la păstrarea cumpătului, afirmând că un asemenea colos cum e China nu trebuie să-și provoace contemporanii. „Cum ar fi reacționat oare Deng Xiaoping dacă i-ar fi auzit pe succesorii săi anunțând că în 2049 China va deveni prima putere de pe glob? Probabil cu neliniște și cu iritare. Ce nevoie avem să facem astfel de proclamații?, le-ar fi spus. Și de ce să înmulțim gesticulațiile belicoase? Ele îi sperie pe vecinii noștri, le dau adversarilor noștri argumente ca să ne combată și ne îndepărtează de obiectivele noastre în loc să ne apropie de ele.“ La rândul său, și Amin Maalouf îndeamnă la înțelepciune, nu la rigidizare, în privirea ațintită asupra ascensiunii Chinei.
Oricine e interesat de geopolitică va citi pe nerăsuflate aceste explorări ale unei realități labirintice, panoramă ai cărei factori cer noi interpretări, cu exemple care călăuzesc cititorul prin actuala „dezordine“ mondială. Astfel, ne putem explica de ce ne e sugerată prin titlu celebra scriere a lui Maimonide, Călăuza rătăciților (scrisă în arabă, deși autorul, din secolul XII, fusese unul din medicii și filozofii evrei ai Spaniei medievale, cu analize care se apleacă preponderent asupra gândirii iudaice). De fapt, cuvântul arab din titlul lui Ibn Maimun subliniază mai degrabă perplexitatea în fața situațiilor, decât rătăcirea. Dar Maalouf se referă la o rătăcire reală a lumii în care trăim și la primejdiile întâmpinate, deși, ca de obicei, rămâne optimist: „Rămân convins că momentul de angoasă pe care-l trăim ar putea să se dovedească salutar, că ar putea să ne determine să concepem pentru urmarea aventurii umane o altă desfășurare, care să nu fie pur și simplu reluarea acelorași tragedii cu alți actori. Nu e prea târziu. Avem toate mijloacele necesare spre a ieși din acest labirint, deși mai trebuie să începem prin a admite că ne-am rătăcit.“ Nu poate decât fi sperată adeverirea acestei convingeri.