O carte poate fi un fericit loc de întâlnire înainte ca ea să ajungă la cititori. E și cazul eseului (să admitem acest cuvânt cuprinzător ca descriind ceea ce pare dificil de inclus într-o formulă) „Scrisul, ce idee!“ al Florencei Noiville, în care are loc o continuă și neconvențională întâlnire cu Milan Kundera autoarea se rezumă la „un joc constant de ecouri“ pentru a ilustra punerea împreună într-o deja așezare împreună ca parcurs , care rezultă într-o atipică reconstituire a unei biografii. Dacă numele lui Milan Kundera nu mai necesită să zăbovim asupra reperelor bio-bibliografice, în mod normal nici cel al Florencei Noiville nu ar trebui să fie unul care să fie necunoscut cititorilor de literatură europeană, chiar dacă în limba română „Scrisul, ce idee!“ este abia a doua lucrare apărută, după Atașamentul publicat cu nouă ani în urmă la Editura Școala Ardeleană, în traducerea Florica Ciodaru-Courriol. Scriitoarea pariziană, tradusă în numeroase limbi, este cunoscută și apreciată atât pentru romanele sale, cât și pentru faptul de a fi fost o bună bucată de vreme criticul de referință al suplimentului literar al publicației Le Monde și autoarea a două notabile biografii: a celebrei cântărețe, compozitoare și activiste americane Nina Simone și a laureatului Nobel pentru literatură, Isaac B. Singer. A scrie biografia convențională a prozatorului ceh stabilit la Paris ar fi fost imposibil, de aceea formula ingenioasă a Florencei Noiville a fost aceea de a a-l reda fragmentar, cu ecouri din propriile cărți, prin fragmente care animă lectura, care permit întrezărirea unui profil din puzzle-ul ideatic al construcției. De altfel, biografia lui Kundera „ca o haină de arlechin, cu bucăți de material de toate culorile, cusute laolaltă“, ascultând intenția auctorială, este și un loc al întâlnirii cu traducătoarea, unul dintre acei tot mai puțini oameni care au reușit să așeze în dialog două spații culturale, cel român și cel francez, cel din urmă servindu-i primului drept model până târziu, în ani ‘80, dar care a fost treptat abandonat ca spațiu-reper în favoarea celui american. Florica Ciodaru-Courriol, tradu cătoare și comparatistă apropiată ca interes de scriitura (și para digma) proustiană, a permis unei literaturi române nu foarte îndepărtate de rădăcinile ionicului în proză, sau de prevalența ionicului în corinticul actual, să fie expuse în limba franceză, dar a adus și din literatura franceză nume importante pentru cititorii români, printre care și Florence Noiville, o autoare lucidă, un jurnalist și un critic literar care dublează un excelent prozator intimist, provocator, cu o consistență ideatică rară și cu o profunzime care, din fericire, este excelent exploatată prin traducerea în limba română.
Să revenim la Kundera și la sistematica sa ieșire din propria biografie. „Pentru Kundera, subliniază Florence Noiville, singura viață cu pondere existențială este cea reflectată de operă“, așa cum rezultă din celebra sa Artă a romanului. Or, dacă însuși maestrul ironiei și deziluziei, cum îl expune eseista franceză, se dezbracă de haina biografiei, cum să construiești credibil o lucrare care să îl surprindă pe Kundera nedistorsionat, credibil, tangibil, apropriabil, dacă nu luminând textul cu întrebarea din O întâlnire: „Până la ce grad de distorsiune rămâne un individ el însuși“? Aceasta este marea provocare a Florencei Noiville care, apelând la acest truc al distorsionării prin reîntâlnirea din fiecare fragment, ca în efortul constant al celor din proximitatea unei persoane cu pierderi serioase de memorie de reamintire a reperelor unei vieți, reușește să reconfigureze un traiect legând fragmentele de realitate biografică și de adevăr bibliografic prin dragostea care contribuie la efortul reamintirii de sine. Rezultatul e o poveste fragmentară pe care scriitoarea franceză i-ar spune-o constant lui Milan Kunderra, cel din ultima perioadă a vieții sale, amintindu-i de sine și învăluindu-l cu grija și dragostea pe care doar un apropiat ar putea astfel să o probeze. Zona aridă a eseisticii se umanizează printr-un asemenea procedeu care nu e de fapt un compromis scriitural. Cât despre umanitatea și dragostea cu care Florence Noiville îmbracă povestea fragmentară a vieții lui Kundera (spusă lui însuși), titlul pleacă de la acest efort de aducere în prim-plan a unei memorii afectate, cum Kundera o făcuse raportându-se la memoria ultragiată a părții abandonate a Europei dincolo de Cortina de Fier:
„– Cim se zivite?
– Te întreabă cu ce te ocupi. Vezi, nu te mai recunoaște nici pe tine, nici pe băiatul din Jablonec. (De când a aflat că soțul meu are niște strămoși în Boemia, Vera îi spune încântată numai «băiatul din Jablonec».)
Deși știam că boala i se agravase în ultima vreme, întrebarea mă ia pe nepregătite. A țâșnit dintr-o dată, iar scriitorul parcă se uită acum la mine cu un soi de curiozitate. […]
Cu ce mă ocup eu?
Oare întrebarea mă tulbură atât de tare tocmai pentru că este atât de simplă și de profundă? Sau pentru că vine de la un om ajuns la capătul existenței și care nu știe cu ce s-a ocupat? Sau pentru că, dacă ar ști că scriu o carte despre el, s-ar încrunta?
Fiindcă fixează carnetul meu cu spirală, cel în care mi-am notat «Karlovarské Oplatky», îi răspund ridicând stiloul:
– Ei bine, Milan… scriu…
Privire mirată. Aproape amuzată. Și după o lungă tăcere:
– Scrisul, ce idee!“ (pp.11-12).
Eseul Florencei Noiville nu este doar încercarea de recuperare a memoriei marelui Kundera, ci prin acest exercițiu al repoziționării în raport cu nucleele identitare, exercițiul de recuperare a memoriei cititorilor săi, de redare în ciuda fragmen tarismului textual al scriiturii a unui continuum de idei și afecte, realizat prin recompunerea și suprapunerea unor banale întâmplări și a unor ilustrative fragmente din operă (ca și când textul ar fi privit de cititorii săi cu ochelari 3D, care asigură nu doar alinierea per spectivei, ci și redarea adâncimii corespun zătoare a continuumu lui faptic). Prin acest procedeu scriitoarea pariziană nu trădează crezul kunderian al construirii posterității ca și cum „nu am trăit“ și expunerii biografiei doar prin ceea ce are cu adevărat pondere existențială, adică opera. „Scrisul, ce idee!“ se expune ca un construct textual din acest tip de fragmente superpozabile, greu de potrivit după criterii carteziene, greu de suprapus în liniaritatea euclidiană a textului clasic, dar remarcabil configurate în adâncimea geometriei textuale neeuclidiene consonante cu opera lui Kundera, în care ceea ce devenise o sfidare a logicii presupune nu doar potrivirea în sine, ci și configurarea posibilității de redare a adâncimii, a profunzimii 3D. Florence Noiville va recupera în propriul demers auctorial parcursul unor personaje kunderiene, va lua urma acestora și va recompune nu neapărat piedestalul acelor opere, ci universul în care operele respective au coerență, consistență, corporalitate. Va crea, altfel spus, universul kunderian în funcționalitatea lui, în dinamica expunerii, a devenirii. Episoadele nodale ale bio-bibliografiei vor fi unele în care scriitoarea se va întoarce spre a găsi poziția din care suprapunerea în adâncime să fie perfectă, nu cea în care factualitatea să aibă continuitate. Dacă ar fi să asociem procedeul textual al Florencei Noiville cu un tipar muzical Kundera este fiul unui compozitor, el însuși a compus și a rămas fidel muzicii atunci, cu siguranță, ceea ce devine aplicabil scriitorului ceh, gluma ca ecou al unei forme muzicale (a se vedea italianul scherzo care trădează însuflețirea, optimismul, veselia îmbrăcate în haina glumei) devine mănușă în expunerea textului bio-bibliografic fragmentar. Aici este cheia lecturii-scriiturii ca întreg: să expui în continuitatea organică a textului, să continui ceea ce Umberto Eco a numit intentio operis, referința în raport cu mult mai cunoscutul său concept de opera aperta, și să redai, fără morbul gravității care deturnează, dar cu spiritul viu al glumei cu adâncime existențială, povestea unei vieți capabilă să rescrie cumva întregul din perspectiva aceasta a artei scriiturale ca extensie a celei romanești, despre înțelepciunea textului care se rescrie în continuitatea „înțelepciunii romanului“ din Arta romanului:
„Înțelepciunea romanului diferă de cea a filosofiei. Romanul s-a născut nu din spiritul teoretic, ci din spiritul umorului. Unul dintre eșecurile Europei este acela de a nu fi înțeles niciodată arta cea mai europeană – romanul; nici spiritul, nici imensele sale cunoștințe și descoperiri, nici autonomia istoriei sale. Arta inspirată de râsul lui Dumnezeu este, prin esența ei, nu tributară, ci opusă certitudinii ideologice. Asemenea Penelopei, ea strică în timpul nopții tapiseria pe care teologii, filosofii și savanții au urzit-o în ajun.“ (p.113)
Florence Noiville propune „Scrisul, ce idee!“ ca roman al unei vieți în destrămarea de la lăsarea întunericului, făcând vizibile și conturul întregului, și frumusețea țesăturii, și autonomia esteticului kunderian.