Eseul lui Nikolai Berdiaev intitulat Despre vrednicia creștinismului și nevrednicia creștinilor dezvoltă valențele etico-morale ale aceluiași declin al creștinătății pe care Chantal Delsol îl prezintă în volumul Sfârșitul creștinătății cu accent pe hora politică în care a intrat biserica creștină de la împăratul Constantin încoace.
Textul lui Delsol identifică sursa slăbirii creștinismului în clătinarea „soclului transcendent“, în degenerarea acestuia într-o creștinătate a puterii. Creștinătatea este creștinismul tradus în putere politică, cu o inevitabilă și dramatică pierdere prin traducere. Sfârșitul creștinătății este perceput ca o catastrofă doar de cei care măsoară succesul creștinismului în termenii hegemoniei și îi definesc misiunea în termenii cuceririi. Balsamul pentru rănile pe care le-am provocat noi creștinii nu doar lumii, ci nouă înșine, îl găsim în relegarea tainicului cordon ombilical cu cerul. Modernitatea nu este ostilă față de creștinism ca religie, ci doar față de crești nătate ca realitate impusă politic, spune gânditoarea franceză. Nu pot să nu remarc candoarea acestei afirmații în lumina cuvintelor lui Hristos: „În lume necazuri veți avea; dar îndrăzniți. Eu am biruit lumea“ (In 16,33). Nu este de neglijat nici riscul pe care îl poartă constatarea încrezătoare a unei compa tibilități între creștinism și lumea modernă: aceasta ar putea estompa imperativul renașterii ontologice într-o îmbunătățire pur morală (lăudabilă, dar posibilă și fără lucrarea harului).
Cu aproape 90 de ani înainte de analiza doctă incomodă semnată de Chantal Delsol, eseul teologic clar și concentrat al lui Nikolai Berdiaev anticipează diagnosticul acesteia când constată că însăși istoria Bisericii aduce o mărturie potrivnică creștinismului:
„Creștinismul a fost denaturat de faptul că a fost o religie a dominației, o religie de stat și de faptul că Biserica a fost ispitită de sabia cezarilor.“
Dacă discursul lucid al lui Delsol descurajează ambițiile politice ale creștinismului pe care le identifică drept cauză a devitalizării sale, etiologia berdiaeviană subliniază nu doar „încercarea triumfului“ declanșată de Constantin, ci și cealaltă formă de putere ispititoare căreia, în opinia mea, eseul lui Delsol îi acordă atenție marginală: secularizarea prin pervertirea creștinismului într-un „moralism abstract“, pe care Berdiaev îl vede reprezentat mai cu seamă de Tolstoi. Deși evidențierea acestui derapaj s-ar putea percepe ca o referire strict la Biserica Rusă, aplicabilitatea la nivelul întregului creștinism este evidentă.
Eroismului lăudăros al credințelor ideologizate academiciana franceză îi opune exemplaritatea spirituală și morală, ca unică modalitate rămasă creștinilor pentru a mai convinge. Însă îndemnul lansat de ea sub forma unei metafore tot cu aromă politică, de a fi „martorii tăcuți și, până la urmă, agenții secreți ai lui Dumnezeu“, naște alte întrebări. Ar putea oare agenții secreți îndeplini misiunea: „Așa să lumineze lumina voastră înaintea oamenilor, încât să vadă faptele voastre cele bune și să slăvească pe Tatăl vostru Cel din ceruri“ (Mt 5,16)? Oare metaforismul excesiv nu vine cu riscul ca miezul creștinismului să fie camuflat tocmai de acel moralism pe care îl critică Berdiaev și a cărui superficialitate victimizantă, sentimentalistă și „umanitaristă“ o taxează Delsol însăși? În ce măsură am putea nega, împreună cu Delsol, realitatea secularismului și susține că omul va fi religios cât timp se confruntă cu propria mortalitate, când Hristos Însuși se întreabă dacă „Fiul Omului, când va veni, va găsi, oare, credință pe pământ“ (Lc 18,8)? Dacă pluralismul societăților actuale refuză „influența dominantă a unei convingeri religioase ori ideologice“, ne putem întreba și noi dacă exilarea religiosului – cel puțin a celui creștin – în sfera vieții private nu este cumva și ea o ideologie, o paradigmă care caută să transforme o viziune personală agnostică sau ateistă într-o realitate social-politică pentru ceilalți.
Insistența lui Berdiaev asupra Persoanei teandrice a lui Hristos ca unică resursă pentru om în efortul desăvârșirii punctează reala cauză a problemei umane: cea ontologică. Cedarea la ispita puterii este o reverberație a îndepărtării originare de sursa vieții. Undele căderii adamice se resimt și după întâlnirea cu adevărul: „omul are capacitatea de a denatura totul; chiar adevărul absolut îl transformă într-un instrument al patimilor sale“, socotește Berdiaev. În lumina acestei realități se vădește mai limpede adevărata înălțime la care este chemat creștinul: una nu doar a ameliorării morale, ci a renașterii totale. Inaccesibilitatea acestei aspirații prin mijloacele umane este evidențiată răspicat de filosoful rus:
„Religia creștină este cea mai dificilă, cea mai irealizabilă, cea mai contrară firii omenești, cere sacrificii inacceptabile.“
Mai târziu, Paul Evdokimov, marele teolog ortodox influențat de Berdiaev, spulberă și el iluzia privind fezabilitatea pur morală a creștinismului, afirmând în Vârstele vieții spirituale că chemarea creștină nu este doar imposibilă, ci chiar se distinge prin aceea că pentru ea tocmai imposibilul devine imperativ. Totodată, cu relevanță directă pentru tema falimentului creștinismului ca program politic, teologul face observația înfiorătoare că imperiul proclamat creștin se construiește tocmai pe cele trei propuneri satanice respinse de Hristos în pustie.
Dacă Delsol observă agonia creștinătății ca civilizație creștină post-constantiniană, înaintea ei Berdiaev consemnează și el criza care zguduie din temelii regnul creștin „exterior, formal, simulat“. Însă soluția la regresul produs de ipocrizia creștină nu este nicidecum „ipocrizia anticreștină“ moralistă, pentru că aceasta pierde din vedere realitatea păcatului ca fractură ontologică, nu doar morală. Este crucială definiția lui Berdiaev a esenței crești nismului care stă „în unirea dintre veșnicie și timp, dintre cer și pământ, dintre divin și uman, și nu în separarea lor“.
Berdiaev sesizează că „adevărul conceptual“ este ineficient în fața neputințelor creștine pe care, nu fără temei, raționalismul tolstoian le critică aspru și radical. El înțelege că viața creștinului este o răstignire a sinelui, posibilă doar în dimensiunea „tainei libertății și a harului“, pe care tolstoismul o nesocotește nătâng. Maximalismul moral care vede sursa răului în conștiință – nu în voință și libertate, cum o face Berdiaev – merge mână în mână cu interpretarea denaturantă a dogmei răscum părării ca proces juridic intentat de Dumnezeul înfuriat pe omul delincvent. De aici, este inevitabilă denaturarea înseși a ideii de Biserică prin reducerea ei la aspectul exterior instituțional. La rândul ei, și Delsol deplânge „triumful moralei“ prin care modernitatea târzie golește Evanghelia de substanță transcendentă. Și ea notează compromiterea noțiunii de adevăr prin raționalizarea logosului, citându-i pe Paul Ricoeur și pe Walter Benjamin când ne învederează statutul eshatologic, nu istoric, al adevărului.
Finalurile celor două rechizitorii – cel formulat de Delsol și mai înainte de ea, de Berdiaev – rimează sonor. Lipsa aproape totală a figurii lui Hristos în lucrarea lui Delsol sugerează că natura acesteia este una mai degrabă academică, ceea ce se află în tensiune interesantă cu concluzia ei formulată poetic prin cuvintele împrumutate de la Saint-Exupéry: „Chemarea noastră nu este aceea de a produce societăți în care «Evanghelia guvernează statele», ci aceea de «a ne îndrepta către o fântână».“ Limbajul mult mai puțin metaforic al lui Berdiaev localizează concret acea fântână: „Renașterea creștină va fi, înainte de toate, un apel la Hristos, la adevărul Său.“ Iar istovirii care ne cuprinde în acest parcurs prin deșert, gânditorul existențialist rus îi oferă suprema și indispensabila alinare:
„Cel care crede în Hristos știe că nu este singur, știe că Hristos este cu el, că este chemat să înfăptuiască adevărul lui Hristos în viața sa împreună cu Hristos Însuși, Mântuitorul său.“
Tabloul dezolant al celor șaisprezece secole de naufragiu creștin pe stâncile politicului, descris incisiv de Delsol, este totodată, să nu uităm, și o dovadă a răbdării și speranței lui Dumnezeu Însuși față de omenire. Aceasta – nu încrederea în propria putere introspectivă – este baza pe care creștinul modern își poate clădi și el speranța că nu totul este pierdut.