Conducătorii oamenilor sunt și ei oameni, îi amintea înțeleptul Mentor tânărului Telemac, fiul lui Ulisse. Uneori e deci bine să nu-i condamnăm pentru erori pe care fiecare din noi le-am putea face, de pildă deciziile nu cu totul juste, conflictele imprudente, sau promovarea unor sfătuitori mediocri. Alteori însă, din păcate, defectele conducătorilor sunt consecințe directe ale puterii, tirania fiind cea mai gravă dintre ele.
Când Mentor și Telemac se aruncă în mare ca să scape din insula zeiței Calypso, ei înoată spre o corabie ancorată din întâmplare nu departe de mal, vas fenician unde sunt primiți cu bucurie de comandantul Adoam, fratele lui Narbal, vechi prieten al lui Telemac. Telemac îl întreabă dacă Narbal n-a fost cumva persecutat de Pygmalion, regele cetății feniciene Tyr, un om bănuitor și crud. Adoam îl liniștește: tiranul Pygmalion nu mai e în viață, dreptatea zeilor ne-a scăpat de el. N-avea încredere în nimeni, continuă Adoam, și nimeni nu putea să aibă încredere în el. Cei buni se mulțumeau să se vaite și să fugă de el, cei răi, ca să-și apere viața, ar fi vrut să-l ucidă. Fiecare locuitor al Tyr-ului, în fiecare zi, putea fi bănuit de Pygmalion, străjerii lui mai mult ca oricine. Dat fiind că viața lui era în mâinile lor, Pygmalion îi executa la cea mai mică suspiciune. Altfel spus, voind să se asigure că nimic nu-l amenință, el provoca de fapt o situație foarte primejdioasă.
Nelegiuita Astarbea, iubita lui, a fost cea care a decis să-l piardă. De ce? Ca să-i dea coroana unui june bogat din Tyr, pe nume Joazar, de care ea se îndrăgostise. Cum a procedat? Mai întâi, ajutată de martori mincinoși l-a convins pe rege că fiul lui cel mare, Phadael, ar plănui să-l atace ca să se urce el pe tron. Nevinovat, fiul a fost executat. Baleazar, al doilea fiu, a fost trimis în Insula Samos, sub pretextul că ar trebui să cunoască obiceiurile Greciei. Pe drum marinarii, corupți de Astarbea, au distrus corabia, s-au salvat înotând spre câteva bărci care îi așteptau și l-au aruncat pe prinț în fundul mării.
Pygmalion, fără să cunoască planurile amantei lui, se pregătea să-l asasineze pe junele Joazar, ca să-i răpească imensa bogăție. Astarbea, presimțind primejdia, s-a hotărât să-l otrăvească ea însăși pe tiran. Cei doi luau masa împreună, singuri. Neavând încredere în nimeni, Pygmalion gătea chiar el mâncarea, ascuns într-un colț secret al palatului, unde nu putea fi văzut. Alimentele obișnuite, carnea preparată de bucătari, pâinea, sarea, vinul, laptele, nu erau folosite. Mâncau numai fructe și legume din grădina regală și beau doar apă dintr-o fântână ascunsă într-o cămară a palatului a cărei cheie nu o avea decât Pygmalion. Cu toate că avea încredere în Astarbea, o punea să mănânce și să bea înainte de el tot ce se servea, ca nu cumva să fie el otrăvit și ea să-i supraviețuiască.
De la o vrăjitoare bătrână cu care era prietenă Astarbea a primit un antidot pe care l-a luat înainte de prânz. Când ea și Pygmalion s-au așezat la masă, vrăjitoarea a făcut un zgomot neașteptat la una din intrări. Pygmalion, speriat, s-a dus să vadă dacă ușa e bine închisă, iar Astarbea a profitat ca să arunce otrava în cupa de aur. Ca de obicei, ea a gustat mâncarea și apa înainte de el, de data asta fiind protejată de antidot. Pygmalion a băut și el, i-a venit rău, s-a stins încet, iar Astarbea, mimând disperarea, își smulgea părul din cap și plângea în hohote.
La vestea morții lui, nimeni nu l-a regretat. Narbal, care știa că de fapt Baleazar, fiul regelui, trăia ascuns nu departe, i-a convoacat pe șefii poporului, pe bătrânii cetății și pe preoții zeiței protectoare a Feniciei. De comun acord, l-au declarat rege pe bunul, virtuosul moștenitor al coroanei. Iar Astrabea, ale cărei crime au fost în sfârșit descoperite, și-a pus singură capăt zilelor. Sub Baleazar, model de înțelepciune regală, fenicienii au dus o viață fericită și prosperă.
Frumoasă poveste, care prinde cel puțin una din formele tiraniei: suveranul tăcut, a-tot-bănuitor, care ca să supraviețuiască se ascunde, se ferește de supușii lui. În tinerețea mea, am asistat la o tiranie cu totul diferită, poate greu de imaginat pe vremea lui Fénelon. Dictatorul și slugile lui imediate se arătau tot timpul, pe afișe, la manifestații, la radio, la televizor. Ca să guverneze, ei se bizuiau pe trei oștiri, fiecare înfiptă în toate colțurile țării: funcționarii care dădeau peste tot ordinele venite de sus, partidul care trâmbița convingerile obligatorii și poliția secretă care se ocupa de cei considerați nesupuși.
Ar fi putut tiranul unui asemenea regim să piară otrăvit de amanta lui? De neimaginat. S-au inventat, iubite Fénelon, tiranii mai cumplite decât cea a lui Pygmalion în Tyr.