La citirea eseurilor filosofice adunate în 1936 sub titlul La Conscience malheureuse, ne dăm seama cu ușurință de felul în care Benjamin Fondane a resimțit pericolul serioaselor amenințări venite din partea climatului de ostilitate existent pe continentul nostru în preajma izbucnirii celui de-Al Doilea Război Mondial. Totodată, observăm cum sunt marcate efectele îngrijorătoare ale prostiei omenești și ale răutății dominante, acestea petrecându-se la adăpostul convulsiilor unei culturi europene aflate în declin.
Spiritul modern ajunsese atunci să aibă teamă de efectele clarității, iar simplul fapt de a ști să pui întrebări însemna deja eliberarea a ceea ce este numită conștiința nefericită, adică a ceva ce există dincolo de conștiință și de nefericire: „Trebuie să recunoaștem totodată că niciodată omul nu este mai măreț, mai grozav, mai impresionant decât atunci când pune întrebări; dimpotrivă, răspunsurile sunt de obicei prostești[,] dezolante și evazive, ca și când omul nu ar fi fost făcut să răspundă, ca și cum răspunsul i-ar aparține altuia; ca și cum dacă omului i se întâmplă să răspundă cu adevărat, cel mai adesea răspunsul său pare să preceadă întrebarea sau să o depășească, să dea soluția la ceva ce încă nu s-a pus în discuție. Dar fie că omul sau celălalt este cel care răspunde, cât de decepționant este răspunsul! Ca și când n-ar fi posibile decât răspunsurile dezamăgitoare! Uneori se întâmplă chiar să întrebe cineva, iar un altul să-i răspundă și uneori chiar ca răspunsul să fi fost deja dat de multă vreme“ (subl. aut.) (B. Fundoianu, Conștiința nefericită, Editura Humanitas, Bucureşti, 1993; trad. rom. de Andreea Vlădescu, pp. 186-187).
Spre finalul culegerii, eseistul însuși își punea o serie de astfel de întrebări la care răspunsul încă nu fusese găsit: „Omul trebuie deci depășit (subl. aut.), așa cum credea Nietzsche? Trebuie să-l caute pe Dumnezeu, așa cum gândește Șestov? Trebuie să-l caute gemând, așa cum ne propunea Pascal? Trebuie apelat la absurd, așa cum dorește Kierkegaard? Trebuie scoasă limba la necesitate, cum face Dostoievski?“ (Ibidem, pp. 277-278). Dar răspunsul va fi fost greu de aflat și în viitor, pentru că „lucrul de care se tem cel mai tare oamenii nu este obligația de a descifra cu migală texte obscure, ci de a înțelege prea repede (subl. aut.) că viața lor trebuie să devină tot atât de apăsătoare ca a unui Nietzsche sau a unui Șestov“ (Ibidem, p. 260). Nu-i este îngăduit oricui să învingă evidențele, ci numai să lupte împotriva lor, să aibă doar credința că luptă pentru ceva posibil. Aserțiunea „Lupta, fără a învinge vreodată, aceasta este condiția omului care se sufocă și luptă pentru posibil“ (Ibi dem, p. 255) necesită convocarea personajului kierkegaardian care strigă angoasat: „Am nevoie de posibil, altfel mă sufoc!“ (Ibidem, p. 204). Adevărul este că, în efortul de a alerga în întâmpinarea eșecului (având conștiința tragică a acestuia), puțini gânditori se pot măsura cu filosoful danez, întrucât „cea mai mare patimă a gândirii lui Kierkegaard este voința de a descoperi un lucru pe care să nu-l poată gândi“ (Ibidem, p. 209).
Dar aserțiunea de mai sus comportă și inflexiuni de psalm arghezian („Rămân cu tine să mă mai măsor,/ Fără să vreau să ies biruitor“), un monograf explicând pertinent această componentă religioasă în privința autorului Priveliștilor: „Psalmistul ridică ochii către Dumnezeu în numele suferinței și încercării umane. B. Fundoianu nu contestă și nu plânge în fața Domnului său. Omul se arată în măreția îndurării sale ca destin existențial absurd. El este chinuitul și cel care se chinuie cu gândurile, dar nu un epuizat de experienţa trăirii. Psalmistul invocă în rugăciune grația supremă a vieții. Experienţa metafizică trebuie să se înfăptuiască pe pământ, prin trăire“ (Marin Bucur, B. Fundoianu/Benjamin Fondane, priveliștile poeziei, Editura Albatros, Bucureşti, 1985, p. 166).
Evaluând în mod critic gândirea europeană, care, disprețuind omul, a sacrificat cu ceea ce este viu lucrurilor eterne și imuabile, reprezentate prin figuri ale rațiunii precum triunghiul, teoremele și legile, Benjamin Fondane considera că era timpul ca gândirea, care nu este doar rațiune, să repună ființa omenească în drepturile sale firești. Într-o vreme în care religia devenise rațiune, iar rațiunea își însușise dogmele religiei, omul trebuia să se dedice existenţei, nu ideii despre existență, să se preocupe de omul însuși, nu de ideile despre el. De aceea, credința constrângătoare nu poate fi o adevărată credință, ci o formă de dogmatism care se ignoră sau se vrea ignorată: „Acolo unde înflorește un concept, să știți că un lucru concret e înmormântat; acolo unde se etalează adevărul, să știți că organele noastre funcționează pe dos; acolo unde există o religie, nu se mai crede în nimic, iar acolo unde există o morală domnește o moralitate echivocă“ (B. Fundoianu, Conștiința nefericită, ed. cit., p. 58).
În opinia eseistului, se impunea ca în lumea contemporană confruntările filosofice să nu se facă de la sistem la sistem, ci de la viață la viață, de la ființă la ființă. Potrivit lui, un om viu este acela a cărui gândire nu emite o reflecție asupra existenței, ci surprinde o mișcare a însăși existenţei spre viețuire. Tragedia lumii contemporane lui Benjamin Fondane venea din eroarea că filosofii și oamenii de știință voiau să provoace adevărata viață cu ajutorul rațiunii, al cunoaşterii cu știința culeasă din pomul blestemat, din pomul morții. Omului i se poate reda demnitatea dacă nu se mai numește „gândire“ ceva ce îl anihilează, ci numai ceea ce îl face să trăiască cunoaşterea să nu mai însemne moarte, ci numai viață. Aceasta presupune ca omul să nu aibă numai datoria de a se resemna, ci și dreptul la disperare și inclusiv pe acela de a spera.
În contextul în care orice formă de filosofare a ajuns să fie nu o promisiune de fericire, ci un îndemn la resemnare, la edificarea unei morale (disimulată, însă activă) a negării, Nietzsche a dat cea mai potrivită expresie resemnării. Acesta este singurul filosof care a îndrăznit să suporte consecințele extreme ale unei astfel de gândiri, cerându-le contemporanilor nu numai să accepte necesitatea, ci și să o iubească. Oricâte reticențe am avea față de tușele pe care eseistul le dă portretului făcut marelui filosof, ele merită citate: „Iată un bolnav care predica sănătatea, un biet nenorocit care ne învăța despre supraom, un individ extrem de delicat și nervos care scria «Fiți duri!», un nordic care propovăduia sudul, un ateu continuu încăierat cu Dumnezeu, un neputincios care nu avea cuvinte de laudă decât pentru putere, un individ slab care nu-i accepta decât pe cei puternici, un solitar care nu propovăduia decât societatea, un nebun care ajungea până la a gândi că numai omul normal avea drepul la adevăr/ Lipsă de sinceritate? Sigur că nu! Necunoaștere de sine? Cu atât mai puțin. Teamă de realitate? Puțini oameni au avut atâta curaj. Eroare, deci, pe toată linia? Nietzsche știa despre adevăr mai mult decât majoritatea oamenilor – și nu mă refer la filozofi“ (Ibidem, p. 74).
Deși își susținea dreptul la felurite capricii, nici măcar Dostoievski nu scotea limba în fața evidențelor, a necesităților, numai așa, din plăcerea de a scoate limba, numai pentru a comite un act de „nihilism“. Actul de a scoate limba nu este chiar atât de extravagant și de infantil, Dostoievski făcând din acesta un gest necesar și logic (asemenea lui Einstein, surprins în celebra fotografie). Benjamin Fondane ilustrează spusele marelui scriitor rus cu un citat din Însemnări din subterană: „Ceea ce mă exasperează, spune el, este tocmai faptul că nu există nimic pe lume la care să nu poți scoate limba“ (Ibidem, p. 275). Prin urmare, îi putem scoate limba unei vieți care statuează ideea degradării ființei și a materiei, dar și acelui filosof, oricare ar fi el, care încearcă să ne obișnuiască și mai mult cu evidențele. Nefiind un spirit avangardist, B. Fundoianu/Benjamin Fondane nu a scos limba, pentru că nu s-a simțit în stare să înfrunte disprețul și constrângerile semenilor.
Martor al veghii de conștiință și încercând concilierea ireconciliabilului, eseistul și-a propus examinarea ideii însăși de examinare, de critică: „Cine va fi criticat? Și cine va face critica? Cine va decide dacă ceea ce consider eu evident nu este decât o halucinație, o absurditate, o semnificație nerealizată sau, dimpotrivă, adevărul pur și simplu, adică absolut și apodictic? Criticul nu-l va ucide pe cel criticat? Și dacă, în cadrul dialogului, când unul, când altul dintre parteneri vor dispărea? Pentru că uneori adevărul este cel care dispare, pentru a face loc rațiunii, alteori rațiunea, pentru a face loc obiectului“ (Ibidem, p. 114).
Conștiința nefericită se constituie într-o amară pledoarie pentru libertatea spirituală a omului care se ferește să facă rău filosofiei mai mult decât propriei sale existențe și care acordă mai multă importanță ideii despre existență decât existenţei însăși. Este o pledoarie în favoarea apărării șansei de a salva miracolul uman. A nu accepta istoria vitregită și a cere libertatea – aceasta ar fi opoziția omului față de rațiunea dominantă a epocii. Potrivit unei „gândiri castrate“, omul trebuie să fie supus față de legi. Or, el trebuie să caute posibilități de a supune legile condiției sale.
Autorul cărții de eseuri filosofice La Conscience malheureuse/Conștiința nefericită a posedat fibra neliniștii dramatice, dar nu a resimțit angoase și complexe induse de vreo infirmitate umană în depozițiile sale. În aserțiunea „Relația primară, fundamentală, care îl leagă pe om de real este frica“ (Ibidem, p. 58), antisemiții ar putea să vadă exprimarea fricii atavice de care ar fi stăpânită rasa din care a făcut parte și eseistul. Numai că, prin felul exemplar în care a trăit și a ales să moară, evreul hăituit de către destinul istoric a dovedit că nu i-a fost frică de nimeni și de nimic. A avut nevoie de posibil și s-a sufocat (a fost sufocat), dar tot antisemiții ar putea replica prin aceea că excepția întărește regula. Iar, dacă B. Fundoianu/Benjamin Fondane este excepția fericită care întărește regula, atunci cine este de vină de inducerea fricii în sânul rasei evreiești de două mii de ani încoace?