În 1974, aflându-mă la Sarajevo, la niște „zile de poezie“, greșit intitulate „Journées poétiques“, am cutreierat o vreme orașul, împreună cu doi proaspeți amici francofoni, Pierre Oster (1933-2020) și Walter Haesaert (n. 1935), ne-am așezat undeva, la o terasă (să zicem) în zona musulmană. Pe drum, până acolo, Pierre, cu umorul său sec, îi întreba pe trecătorii uimiți: „șlivovici?“ arătând vag cu mâna într-o direcție neprecizată. Dar la terasa respectivă a cerut orice altceva decât șliboviță. Ce-am băut și ce vom fi mâncat are mai mică importanță pentru ceea ce mi-a amintit acel moment din trecut. Nu ne dusesem acolo ca să bem și să mâncăm cât ca să… Ca să ce? Am vorbit… mai mult ei și, la un moment dat, Walter s-a dus la „Toillettes“ (transcriu pe limba lor). Probabil băuse(m) vreo bere-două, că era și cam cald. Peste câteva minute s-a întors oripilat (dar nu din Pont) de ceea ce văzuse și simțise acolo, probabil mirosul și cine mai știe ce. Deși obișnuit cu „toaletele“ Estului, nu m-am gândit, în clipa aia, la mai nimic deja cunoscut din viața mea estică.
Și-a mai trecut o partidă de vorbă lungă-sărăcia omului până când și eu (n. 1942) a trebuit să iau aceeași cale, ca tot clientul fost însetat și potolit cu bere rece. Locul unde am ajuns mi s-a părut destul de curățel și cam fără mirosurile obișnuite de pe la noi.
(Odată, demult, tot demult, Radu Enescu îmi cita definiția unor capitale europene prin mirosuri: Paris, nu știu mai care și București. De nerepetat aici decât prima parte a parfumului nostru specific: de mititei! A doua v-o las dvs. dacă veți fi existând încă.)
Fiecare cu trecutul său/ istoria sa, îmi spun acum. Atunci mă gândeam, rușinat în sinea mea, că față de ceea ce ar fi adulmecat la noi, era, totuși, un loc civilizat (chiar dacă nu unul echivalent cu hemingwayanul „curat și bine luminat“.)
Și au mai trecut vreo doi ani, pentru că istoria nu stă pe loc, după cum probabil știți, ci uneori ți-o ia chiar înainte. Când Walter Haesaert a venit în România și mi-am amintit de uimirile lui civilizaționale de la Sarajevo. Am evitat, atunci când ne-am revăzut, cu oarecare abilitate, discuția despre mirosuri șcl. Mi-a povestit, amuzat, despre vizita sa în Polonia, unde un chelner îi spusese că vorbește franceza „un petit pois“, în loc de „un petit peu“, ceea ce era parfum de violete față de cele pasibile de judecata pe care ar fi putut s-o aplice igienei noastre. Că, pe urmă, la cafeneaua lui din Tielt-ul Belgian, unde am ajuns și eu, amicii săi erau cât pe-aci să mă pipăie (fără „să urle este“ – T. Arghezi), mirați de cum poate fi cineva român (fără nicio referință, ei, la Montesquieu (1689-1755): Comment peut-on être Persan) și mai ales din Estul ăla ocupat de ruși, asta e altă poveste…
Acum câteva ore (5 iulie a.c.), am intrat la FNAC – rue de Rennes căutând o carte de Alain Finkielkraut, apărută în 2013. Amploaiatul care avea în față obișnuitul său ordinateur, un creier externalizat (n’est-ce pas?), m-a întrebat cum se scrie acel nume. I-am spus titlul cărții, ale cărei componente le-a înțeles (L’identité malheureuse) și m-am întrebat dacă n-o fi și la el… A comandat-o, așa că i-am arătat propriul meu nume, de pe CI (Cartea de Identitate – malheureuză sau nu – nicidecum alte celea). Am plecat mulțumit și m-am așezat la cafeneaua „Trait d’Union“ (zău așa!) din apropiere, Rue de Rennes, colț cu Rue Notre-Dame-de-Champs, dacă nu mă înșel. Ceva mai jos de FNAC. Aici am văzut o mică ființă, ca o stafie miniaturală („care cutreieră Europa“?), traversând în goană dinspre dreapta spre stânga (nicio aluzie la alegerile de poimâine, nici măcar la cele de duminica trecută). Un șoricel!
Și-a mai trecut un timp, nu lung, până să caut ceea ce căutasem în urmă cu juma de veac la Sarajevo, în Jugoslavia de-atunci, Walter Haesaert și cu mine. Mi s-au indicat niște scări, pe care le-am urcat, dar nici nu ajunsesem la salonul de la etaj, unde era instalația respectivă, că am simțit aroma, pardon, caracteristică altor timpuri și spații geografice (madelena mea, ceaiul rămăsese pe masă, jos). Că, deh, „les toilettes“ sunt „en haut“!
Parfumul de Susskind era o glumă literară. „Trait d’Union“-ul nostru o realitate în fața căreia zău dacă nu mi-a venit să zic: curat trait d’union, coane Fănică! (sau cine-o ieși mâine, de la Emmanuel… la Fr. Ruffin, J. Bardella, J.-L. Mélenchon etc.)