Nicole Rose Whitaker scria, într-un număr din The New Yorker din 2022, la rubrica de umor, despre cum obiceiurile de acasă se reflectă în personalitatea fiecăruia sau, cu alte cuvinte, că felul în care îți arată casa spune multe despre tine. Ea făcea câteva analogii simpatice, mai mult sau mai puțin documentate sau „științifice“. De exemplu, dacă îți lași vasele în chiuvetă „la muiat“ cu orele, sau chiar cu zilele, ești genul de om care analizează și întoarce o problemă simplă pe toate fețele, despică firul în patru și amână nedefinit rezolvarea, în speranța ca va apărea ceva sau cineva care să o facă în locul tău. În același ton, autoarea făcea analogii între scrisorile/corespondența lăsate nedeschise și tendința de a evita, în general, comunicarea – mesajele vocale neascultate, mesajele scrise necitite, emailurile șterse direct sau rămase nerezolvate –, un gen de comportament de evitare derivat din anxietate, nu din lene. Sau obiceiul de a lăsa ușile și sertarele de la dulapuri vraiște, închise doar pe jumătate, corelat cu tendința de a începe mai multe lucruri deodată (proiecte, cum se numesc azi), dar toate, deși începute cu elan, sunt abandonate pe parcurs. Dacă orice ușă închisă înseamnă un drum înfundat de ce să nu le lăsăm pe toate întredeschise? Sunt cei care mereu se gândesc „ce ar fi fost dacă…?“ – asta până când se lovesc cu degetul mic de la picior de un sertar închis pe jumătate. Cel care nu aruncă nimic, nici măcar resturile de la o masă, pentru că „nu se știe niciodată“ – este acel perpetuu people pleaser, eventual cu o serioasă teamă de abandon izvorâtă din traume ale copilăriei.
Dincolo de tenta ironică și jucăușă a articolului, există categoric o legătură între aspectul casei și felul de a fi al celor care o locuiesc. S-a vorbit despre topo-analiză (studiul psihologic sistematic al locurilor din viața noastră intimă) și topofilie, ca atașament față de un anumit loc – „Prin spațiu, în spațiu, găsim frumoasele fosile ale duratei concretizate prin șederi îndelungi“ (Bachelard) –, despre feluri de locuire. Personalitatea fiecăruia se reflectă în ordinea și curățenia din casă și de la locul de muncă. Și asta pentru că un spațiu de locuit nu este doar un număr de încăperi mobilate. Este oglinda unei lumi întregi. De-a lungul anilor, psihologii și oamenii de știință au încercat să descifreze mai adânc aceste conexiuni. Unul dintre factorii analizați este curățenia. Avem obsedații de curățenie, cei care se simt bine doar într-un spațiu septic, perfect, impecabil organizat. În extrema cealaltă, există așa numiții clutter–connaisseurs – cei care iubesc un amalgam de lucruri haotice, dar în care se descurcă perfect. În 1975, un studiu condus de J. Buss arăta că „neuroticii“ și perfecționiștii au casele cele mai curate, perfecte, în timp ce creativii și cei deschiși la experiențe noi au casele „organizate în haos“. Un studiu mai recent, din 2010, arată că cei care trăiesc în haos ajung, în cele din urmă, să fie frustrați și nefericiți (contrazicând oarecum rezultatele mai vechi) și că ordinea din casă reflectă o minte echilibrată și stabilitate emoțională. Cei mai conștiincioși dintre oameni (în orice altă activitate) au tendința să aibă casele cele mai curate și mai ordonate (Personality and Social Psychology Bulletin, 2023). Așa numiții neurotici, adică cei ce suferă de anxietate, cei cu instabilitate emoțională accentuată, au de multe ori case dezordonate (dezordinea nu echivalează cu murdăria) și aglomerate – din nou în aparent contrast cu alte studii, dar fiecare cu explicații valide. Extrovertiții sociabili și disponibili sunt cei care au adesea musafiri, fapt ce poate să ducă la haos temporar, dar și la ordine și curățenie făcute mai des, pentru impresionarea oaspeților. Cei cooperanți și empatici fac curat și pentru alții (exemplul chiriașilor dintr-un apartament). Comportamentul uman este complex, este o rețea infinită de posibilități și explicații, iar aceste clasificări sunt doar orientative, parțial speculative, departe de a fi definitive. Dar aceste analize ar putea să ne învețe multe lucruri despre noi înșine și despre cei din jur – se spune că atunci când începi o relație nouă este mai indicat să vizitezi casa în care locuiește celălalt decât să îi cunoști părinții.
Nu există rețete de bine sau de rău, cu excepția situațiilor extreme și deranjante pentru ceilalți, dar există corelații și posibile explicații. Steinbeck spunea că fiecare casă poartă amprenta celui care o locuiește, susținând ideea că poți analiza un om din perspectiva casei sale, a spațiului pe care îl ocupă (SD. Gosling et al, A Room With a Cue: Personality Judgments Based on Offices and Bedrooms, Journal of Personality and Social Psychology 2002). De exemplu, descriind spațiul personal, fizic, prin câteva detalii – o sticlă goală de whisky, un bon de la o spălătorie sau o scrisoare neterminată aruncată la coș – se conturează trăsăturile unui personaj. Asemeni indiciilor din romanele polițiste, detaliile din casa cuiva, lucrurile lăsate aiurea, obiectele folosite, numărul de cărți de pe rafturi – toate aduc informații despre personalitate, valori, stil de viață. Teoriile interacționiste (Buss, 1987; Swann, 1987) sugerează că fiecare individ își alege și își creează propriul său spațiu de locuit, locul de muncă, precum și „spațiul“ social, astfel încât să se potrivească cât mai bine cu felul său de a fi. Este o teorie aparent banală, un adevăr evident și de la sine înțeles, dar această tendință este uneori blocată de puterea financiară, de spațiile impuse, de colocatarii abuzivi și, ca urmare, apare o discordanță între mediul fizic și propriile plăceri și obiceiuri. Există, de asemenea, o tendință a privitorului să caracterizeze o persoană după mediul în care îl întâlnește, după cum îi arată masa de lucru sau casa în care îl vizitează. În 1956, Brunswik a conceput un model de tip lentilă destul de stufos prin care a încercat să explice acest fenomen, de care pomeneam și mai sus. Elementele din spațiul personal al unui om acționează asemeni unei lentile biconvexe (sau lupe) prin care observatorii percep realitatea. Elementele propuse de el sunt foarte numeroase și complexe – de la aspectul general al unui spațiu la detalii personale – cărți (câte, ce fel de?), curățenie, ordine, tablouri (câte și ce fel de?), obiecte decorative și multe altele.
aceste cercetări sunt empirice și discu tabile, evident, dar interesante prin complexitatea concluziilor. Există și aplicații practice; în cel de-Al Doilea Război Mondial, în 1942, a fost pusă în practică o mișcare strategică a guvernului american, și anume identificarea candidaților apți să lupte pe front sau în spatele lui inclusiv pe seama așa numitului Belongings Test; erau analizate ad-hoc dormitoarele tinerilor, fără avertisment prealabil, și apoi erau trase concluzii în funcție de ordine, curățenie, haine aruncate, chitanțe/bonuri de cumpărături. Știm, de altfel, că de foarte multe ori casele au un rol esențial în desfășurarea intrigilor unui roman. O casă precum cea a lui Miss Havisham din Marile Speranțe este greu de uitat, întunecată, încremenită în timp, cu ceasurile oprite la nouă fără douăzeci, cu ferestrele zăbrelite sau zidite, o casă pe care eroina nu o mai părăsise de decenii. Satis House este ea însăși simbolul frustrării, decăderii și dezamăgirii adânci. O altă casă simbol este cea în care trăia Sherlock Holmes – de la numărul 221 B de pe Baker Street; acest număr nu exista pe vremea aceea (strada fiind mult mai scurtă), dar în prezent există o placă ce marchează locul. Casa detectivului este plină de picturi, de trofee de vânătoare și are un cămin impresionant în care arde foc de lemne. Sunt stereotipurile unui stil baronial scoțian mult îndrăgit de Conan Doyle și care susține din plin personajul. Un alt nume care trezește imediat amintiri este Manderley – „last night I dreamt I went to Manderley again“. Așa începe romanul lui Daphné du Maurier, Manderley devenind de la început personaj principal în atât de cunoscutul roman gotic al englezoaicei. Castelul vechi de secole înseamnă putere, autoritate, trecut și tradiție, avere, privilegii și statut social, dar înseamnă și decădere, distrugere, izolare și închisoare pentru unii.
Casele Agathei Christie sunt la rândul lor vedete – autoarea era îndrăgostită de casele englezești din mediul rural și era pasionată de design interior. Casele ei sunt aparent idilice, situate în sate la fel de idilice, pline de flori, soare și păsărele ciripind și par, la început, un simbol al siguranței și al fericirii domestice. Ceea ce, de altfel, ar trebui să fie o casă pentru ființa umană: „prima lume și primul său univers“ (Gaston Bachelard). Mai apoi descoperim cotloanele ascunse sau camerele „predispuse“ la crime – biroul sau biblioteca, cel mai adesea, dar și dormitorul, propriul pat, locul cel mai intim și mai ferit de pericole. Mai mult, adeseori criminalul este un membru al familiei sau un oaspete în acea casă frumoasă, deci tulbură în plus microcosmosul familial și familiar al individului (Debora Sarnelli, Humanities, 2023).
Castelul lui Franz Kafka – pentru a încheia într-o altă notă – este un basm întunecat, o imagine mereu sumbră și încețoșată, o parabolă, desigur, însă nu doar a birocrației și a puterii statale sau bisericești opresive. Este citadela interioară a omului însingurat proiectată în lume sub forma castelului intangibil; e cea mai intimă nevoie de apartenență și stabilitate, dar care nu pot fi atinse de la exterior, din „curte“, iar intrarea în castel este mereu ascunsă.
Vorbind despre percepția spațialității casei, Michael Paul Jones (Notes toward a Philosophy of Architectural Space, 2004) afirma că forța casei ca imagine poetică arată că semnificația ei e strâns legată de ceea ce înseamnă a fi om. Casa intră în definiția omului. O încercare de „a citi în“ casa omului detalii ale personalității lui e, așadar, legitimă, chiar dacă nu absolut științifică.