Născut la 8 august 1908, la Semeeni, jud. Buzău, decedat la 18 februarie 1975, la București, Chivu Stoica a fost o figură de prim rang a regimului comunist (la un moment dat portretul lui se afla imediat în stânga lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, Chivu Stoica fiind perceput ca al doilea om în ierarhia de stat și de partid), ocupând, printre altele, funcția de prim-ministru al României, în perioada 1955-1961, și din 1965 până în 1971 funcția de Președinte al Consiliului de Stat al Republicii Socialiste România, fiind înlocuit de Nicolae Ceaușescu, prim-secretar al PCR, aflat într-o perioadă de maximă ascensiune.
Chivu Stoica a devenit în 1931 membru al Partidului Comunist din România. În 1933 a fost condamnat la închisoare pentru participare la greva de la Atelierele CFR Grivița, ispășind câțiva ani buni de închisoare, alături de Gheorghe Gheorghiu-Dej și alți camarazi.
A fost, după cum afirmă Vladimir Tismăneanu, omul cel mai obedient, a cărui menire era să curețe periodic grajdurile partidului de mâzga ce se aduna acolo. Servil cu cei mari, necruțător cu cei mici, era satrapul perfect de care se folosea partidul atunci când apăreau situații grele. Nu avea niciun fel de scrupule, azi te bătea pe umăr prietenește, mâine, dacă era cazul, îți împingea scaunul de sub ștreang, afișând o mină veselă: „Dacă a existat un personaj în comunismul românesc cu desăvârșire dominat de personalitatea lui Gheorghiu-Dej, numele său a fost Chivu Stoica… Era mărginit, incult, ranchiunos, cu imense complexe de inferioritate.“ Acesta a fost Chivu Stoica.
Vladimir Tismăneanu, care și-a petrecut copilăria, adolescența și o mare parte din tinerețe printre acești oameni, îl cunoștea bine atât direct, cât și din bârfele pe care le spuneau pe la colțuri liderii partidului comunist unii despre alții. Nu trebuie să uităm faptul că tatăl său, Leonte Tismăneanu, și mama sa, Hermina Marcusohn, au fost vechi activiști cu convingeri ferm comuniste, care au luptat ca voluntari în Războiul Civil din Spania, apoi s-au refugiat în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial în URSS, lucrând la Radio Moscova, la secția Română a postului Radio „Moscva“, fiind colegi de redacție cu Leonte Răutu, Ana Pauker, și Vasile Luca. După întoarcerea în România, în martie 1948, tatăl lui Vladimir Tismăneanu a fost numit redactor-șef al Editurii de Stat pentru Literatură Politică. În aceeași perioadă, a fost numit șef al catedrei de marxism-leninism al Universității (pe atunci numită „C.I. Parhon“) din București, precum și șef de Catedră la Școala de Științe Sociale „Andrei A. Jdanov“. Trebuie menționat și faptul că, spre sfârșitul anilor cincizeci, Leonte Tismăneanu a intrat în conflict indirect cu Gheorghe Gheorghiu-Dej, la scurt timp după epurarea Anei Pauker, fiind acuzat de „fracționism“ și exclus din PMR în primăvara anului 1960. A fost reprimit în PRM odată cu venirea lui Nicolae Ceaușescu la cârma țării, când i-a fost oferită și funcția de redactor în cadrul Editurii Meridiane.
Vladimir Tismăneanu, în vremea copilăriei sale, a trecut la mod emoțional prin urcușurile și coborâșurile de care a avut parte tatăl său, fapt care, probabil, l-a afectat destul de mult. E posibil ca la urzelile și la mazilirea tatălui său să fi fost implicat tovarășul Chivu Stoica. În perioada de detenție, precizează politologul Vladimir Tismăneanu, Chivu Stoica nu a ieșit din cuvântul lui Dej, pe care îl considera literă de lege. De aici, tragem concluzia că ordinul de mazilire în privința lui Leonte Tismăneanu a fost dus la îndeplinire de Chivu Stoica. Vladimir Tismăneanu a știut, pesemne, acest lucru și, când s-a invit ocazia, i-a făcut tovarășului Chivu un portret memorabil.
De-a lungul carierei sale politice, tovarășul de încredere al lui Dej a fost distins pentru contribuția sa depusă pentru cauza comunismului cu nenumărate medalii și decorații, precum: Ordinul „Coroana României“ în grad de Mare Ofițer (1947); Ordinul „Steaua Republicii Populare Române“ clasa I (1948, 1958); „Ordinul Muncii“ clasa I (1949); Ordinul „Apărarea Patriei“ clasa I (1949); Titlul de „Erou al Muncii Socialiste“ și Medalia de Aur „Secera și Ciocanul“ (1958); Ordinul „23 August“ clasa I (1959); Ordinul „Tudor Vladimirescu“ clasa I (1966); Titlul de „Erou al Republicii Socialiste România“ (1973).
Ordinele și decorațiile nu l-au scăpat însă de mazilire. În aprilie 1968, Chivu Stoica, odată cu reabilitarea lui Pătrășcanu, a fost scos din jocul politic. Precizăm că el făcuse parte din grupul celor care votaseră execuția lui Pătrășcanu. De fapt, din 1968, Ceaușescu pusese deja mâna pe toate frâiele puterii și nu mai suporta în prejma lui oamenii din vechea gardă a lui Dej, chiar dacă aceștia se manifestau față de el la fel de obedient ca și față de predecesorul său.
Ceea ce i s-a întâmplat lui Leonte Tismăneanu la sfârșitul anilor cincizeci i se întâmpla acum și lui Chivu Stoica. La ordinul lui Nicolae Ceaușescu, cineva i-a tras preșul de sub picioare. Fapt care era, de altfel, previzibil.
În 1968, omul de încredere al lui Gheorghe Gheorghiu-Dej încă nu împlinise 60 de ani. O vârstă rezonabilă pentru un lider comunist. Ceaușescu avea 50. Aparținea altei generații, ce-și ocupa locul în viața publică. Începând cu această dată, cariera lui Chivu Stoica intră în eclipsă. Urmează depresia și boala. O boală ciudată pe care partidul a ținut-o la index.
Nu se știe exact de când, poate încă de pe vremea detenției de la Doftana, când la duș trebuia să se aplece cu precauție ca să ia săpunul scăpat din mână, poate mai târziu, în perioada lagărelor naziste și a zvonurilor ce veneau de acolo privind diverse moduri de exterminare a deținuților, Chivu Stoica dezvoltase o fobie bizară. Căpătase o teamă patologică mai întâi față de săpun, apoi și față de apă, trăind cu impresia că trupul său se transformase, din pricina dușmanilor pe care-i avea în preajmă, într-o mare bucată de săpun, care la atingere cu apa se va dizolva, scoțând nenumărați clăbuci pe gură și pe nas. De aceea, tovarășul Chivu Stoica, în perioada crizelor ce-l bântuiau tot mai des, nu se mai atingea nici de apă, nici de săpun.
Desigur, partidul nu l-a lăsat să cadă pradă ravagiilor bolii de care suferea, ci l-a ajutat să se interneze în clinici, pentru ca sănătatea lui să nu se deterioreze cu totul.
Fiind un „mare crai“ în perioada sa de glorie, când ocupa funcții importante în stat, Chivu Stoica nu s-a putut debarasa nici în perioada bolii de năravul dobândit, când s-a îndrăgostit, deși era căsătorit a treia oară, de o infirmieră, pasată de Pacepa, care-l îngrijea. Oare ce fel de declarații îi făcea bolnavul, o compara cu o săpunieră, cu un recipient sau se mulțumea să-i spună că nurii săi îi aduc aminte de clăbucii de săpun? Vă dați seama ce s-ar fi întâmplat dacă și-ar fi păstrat o parte din funcție sau dacă hazardul l-ar fi propulsat, cum se întâmplă adesea, în ciuda bolii, în funcția supremă?!
Unii spun că în perioada delirului de care suferea, Chivu Stoica avea impresia că nu numai trupul său, ci trupurile tovarășilor săi de partid, ba chiar și trupurile întregii clase muncitoare din România se transformaseră într-o mare de săpun. Cumplită obsesie. Oare cum o suporta?
Dincolo de aceste „picanterii“, sfârșitul său e unul tragic, căci, fiind conștient probabil de degradarea care îl așteaptă, într-un moment de luciditate Chivu Stoica s-a sinucis cu o armă de vânătoare. Sau a fost sinucis, la ordinul și din mila tovarășilor care-i asigurau „paza“ la domiciliu, care, văzându-l cât suferă, i-au scurtat chinul.
În urma lui, conform mărturiei ultimei sale soții, ar fi rămas o autobiografie, care însă s-a pierdut. Maria Manolescu-Chivu, ultima și mult mai tânăra sa soție, povestește: „După ce n-a mai fost președintele Consiliului de Stat, n-a mai avut gardă. În 18 ianuarie a venit acasă însoțit de 4 securiști. Îl luaseră direct de la CC. Între ei, o femeie și un bărbat ziceau că sunt soți. Ea a zis că o cheamă Doina Roman, că e nepoata Elenei Ceaușescu și că lucrează la Securitate. El care era Ion Mihai Pacepa – că l-am cunoscut –, își zicea soțul ei. Și acest Pacepa, «soțul», a stat cuminte acolo până l-au instalat, l-au dus pe Chivu în cameră. Apăruseră în casă zicând că-l păzesc de mine. Adică au venit cu garda, cu tot colectivul ăla ca să fie păzit de mine, vă închipuiți?! Chivu era epuizat, nu prea-și dădea seama ce se-ntâmplă… Mai târziu, alți securiști mi-au spus de droguri, de hipnoză… Ce-i spunea asta, Doina Roman, făcea Chivu. Și mi-au interzis mie să mă mai ocup de soț. N-am mai avut voie. Să se ocupe Doina Roman care s-a instalat cu ceilalți 2 securiști, în casă. Mi-au spus că sunt trimiși de conducere să aibă grijă de Chivu. El zăcea, era bolnav, avusese cu ceva vreme înainte și un infarct, avea tensiune… Ca să nu-i fac mai mare rău, am stat deoparte, fără scandal. Doina Roman pleca la Partid, mai venea… Apoi, a vrut Gospodăria de Partid să mă dea afară din casă. Am cerut audiență, dar familia Ceaușescu era plecată la odihnă. Am ajuns la Iosif Uglar, care era secretar al CC-ului și-i ținea atunci locul la partid. După ce i-am povestit tot ce e-n casă la noi, mi-a zis: «Să știți că-mi pare rău că v-am primit». Cum, dom’le ? Ce să fac ?! «Nu știu.» Judecând, eram convinsă de cum mergeau lucrurile. Pe Chivu voiau să-l scoată imoral. Asta a fost toată tactica lor“. Între timp, soția a fost înștiințată că soțul ei cel epuizat și păzit „dăduse divorț“.
O altă mărturie importantă, care subliniază drama prin care trecea Chivu Stoica, îi aparține lui Alexandru Bârlădeanu: „Eu nu mai știu cu ce ocazie l-am auzit pe Chivu plângându-se că i s-au pus microfoane și în pat. Referitor la timpul dinaintea morții sale, probabil că, în urma celor dezvăluite de acele aparate, a avut loc o discuție dură între Chivu, Nicolae Ceaușescu și nevastă-sa, când s-a spus lucrurilor pe nume. Dacă îi va fi făcut Ceaușescu reproșuri în chestiuni de morală, Chivu i-a amintit cazul celui ce vede paiul din ochii altuia, nu și bârna dintre-ai lui: ancheta homosexualității din Doftana.“
După „sinucidere“, cadavrul lui Chivu Stoica a fost ridicat de Securitate fără a i se dea voie soției să-l vadă. Ei i s-a spus că s-a împușcat cu arma de vânătoare. „Și eu, atunci când mi-a spus de armă de vânătoare, m-am dus repede să văd armele. Avea trei arme printre care un Holland-Holland. Cutiile cu armele erau la locul lor. Cu ce pușcă s-a împușcat, nu știu. Fiindcă pe cele trei le-am predat apoi eu.“