Cristian Pătrășconiu: Ce verb ai alege (și de ce) pentru a descrie întâlnirea ta cu literatura? Începuturile, primii pași…
Adrian Alui Gheorghe: M-am născut într-o casă fără bibliotecă, îmi amintesc doar de o Biblie extrem de bine citită, adnotată, subliniată, cu multe pagini ilizibile de la răsfoit. Pe spațiul alb de pe pagini, mama notase evenimentele importante ale familiei: plecarea tatei la război, data în care a fost rănit pe front, nașterea celor patru copii care veniseră pe lume înaintea mea, morțile din familie. Apoi, îmi amintesc și încă mai păstrez, de un volum cu poezii de Mihai Eminescu, o carte cu coperți roșii, din seria „Biblioteca pentru toți“, cu o prefață semnată de Tudor Arghezi. Cartea fusese primită premiu de către unul din frații mei mai mari la sfîrșitul anului școlar. De cîte ori deschid azi o carte cu poezii de Eminescu, ediții de lux, am nostalgia acelei cărți ale cărei pagini sunt fărîmițate de prea multă folosință. Lumea din jurul meu era una extrem de tristă, dar abia mai tîrziu mi-am dat seama. Cooperativizarea forțată a agriculturii îi deposedase pe țărani de pămînt și de uneltele agricole, de animalele de tracțiune. Războiul, abia încheiat, îndoliase multă lume, inclusiv în familia mea. Lumea era tristă și tăcută. Noi, copiii, de la cinci, șase ani, munceam cot la cot cu cei maturi, fiecare după posibilitățile fizice, în agricultură, păzeam și hrăneam animalele din curte. Așa că, descoperind poveștile, am alunecat încet într-o altă dimensiune, ca o fugă din realitate. Cele cîteva cărți de povești de care am făcut rost le-am învățat pe de rost. Epuizîndu-le, am început să îmi spun eu mie însumi povești în fiecare seară, pînă la somn. Cînd mă trezeam, continuam povestea cu ochii închiși. Devenise pasionant. Apoi, cred că eram prin clasa a treia, am scris primele poezii rimate, despre tot ce aveam în față, era un fel de inventariere a lumii din preajmă, anotimpuri, copaci, flori. Deși în timp am aruncat mii de pagini de manuscris, făcînd selecții la sînge, acele caiete le păstrez, mă uit uneori cu duioșie la ele. Dar să mă întorc la întrebare, care ar fi verbul care să exprime acel prim contact cu literatura? Este un verb compus: a fi uimit.
Dar pentru a descrie natura relației tale cu literatura? Aici hai să nu lucrăm doar cu un singur verb, ci cu mai multe – 3, poate chiar 5…?
Lucrurile (substantivele) ne fixează pe lumea asta, verbele ne dinamizează. Relația cu literatura este una dinamică, firește, dacă ai intrat în acest teritoriu, nu mai ai liniște. Te simți ca prințul din poveste care a intrat în teritoriul tinereții fără bătrînețe și care are nostalgia a mereu altceva, ceva neștiut dar presimțit, ceva care există doar fiindcă este imaginat. Literatura este un asemenea teritoriu, plin de promisiuni și plin de capcane, dar toate neliniștile sunt promisiuni, sunt orizonturi care merită explorate. Dar, ca să mă întorc la întrebare, care ar fi verbele care să descrie relația mea cu literatura? Sunt aceleași din copilărie și pînă azi, cred, dacă tot nu știi de ce ai intrat în acest teritoriu măcar să știi ce trebuie să faci ca să rămîi viu. Cred că a citi continuu, a visa cu ochii deschiși ca și cum i-ai avea închiși, a te lăsa influențat de tot ce citești, cărțile fiind dascăli extrem de buni, a evolua în lectură de la vîrstă la vîrstă, chiar dacă trebuie (este recomandat) să rămîi în esență copil, ca să ai parte de cel mai cald sentiment, nostalgia. Nostalgia este libertatea trecutului. Cu cît creștem și ne regăsim încorsetați de reguli și legi, de formalisme și legături împovărătoare, cu atîta trebuie să acordăm cît mai mult credit și cît mai multă libertate trecutului nostru.
Și, apropo de această relație: care e „momentul de cotitură“? De cînd, în privința literaturii, ai intrat sau ai simțit că intri pe un drum fără întoarcere?
Cred că din momentul în care am publicat primul text, din momentul în care mi-am văzut numele tipărit pe un colț de revistă, am tresărit, cred că am simțit că am intrat într-o joacă foarte serioasă. Se întîmpla pe la doisprezece ani, nu arătasem nimănui ce scriam, în afara cîtorva colegi de joacă, care s-au apucat și ei de scris, dădeau replici la ceea ce scriam eu. Stăteam ascunși între crengile cireșului și vînam rime. Era pasionant. Primul text publicat a fost în revista „Cutezătorii“, organul de presă al pionierilor, în februarie 1971, cred, trimisesem cîteva poezele lui Virgil Teodorescu, avangardistul din perioada interbelică, care ținea „poșta literară“. Evenimentul a făcut senzație în sat, în școală, devenisem o curiozitate. În fapt, nu există un moment de cotitură, totuși, mergeam cu voioasă inconștiență pe drumul acesta, habar nu aveam unde vreau să ajung, dar incertitudinile de pe această cale păreau să fie singurele mele… certitudini. Moartea tatei m-a zgîlțîit destul de puternic mai apoi, aveam treisprezece ani, literatura, sub toate formele, citit și scris, au devenit refugiul perfect, mă ascundea de lumea din jur, mă forța să intru și mai decis în lumea mea. De altfel, toată viața am văzut lumea prin cărțile citite, ele au fost/ și sunt ca un filtru care decanta/ decantează realitatea.
Ar fi complet scriitorul Adrian Alui Gheorghe dacă nu ar fi mers și dacă nu ar merge des – tot mai des – prin mănăstiri?
Am copilărit în preajma mănăstirilor, am intrat de copil în intimitatea mănăstirilor, a bisericii. Era o perioadă destul de grea pentru mănăstiri, fusese dat celebrul decret care scosese călugării și călugărițele tinere din mănăstiri, în anul 1959, era o degringoladă pe care eu nu o înțelegeam, firește. La noi acasă veneau călugări și maici, dormeau uneori la noi, ai mei erau foarte primitori. Mergeam cu mama, mai ales, la mănăstirile din preajmă, de la Agapia Veche la Neamț, de la Secu la Sihla. La Sihla mă mîngîia pe creștet însuși părintele Paisie Olaru, care viețuia la „Mănăstirea dintr-un lemn“, cel care este în curs de canonizare de Biserica Ortodoxă Română. Să stai cuminte la o liturghie a fost cel mai firesc mod de a cultiva răbdarea pentru un copil, așa cum ni se întîmpla nouă atunci. Am rămas cu acel sentiment de acasă cînd intru într-o curte de mănăstire, îl caut și cînd merg prin lume. Lucrurile însușite din copilărie te marchează, greu să le modifici, revin la ceea ce spuneam mai înainte, la nostalgie.
Ce adaugă unui scriitor – scrisului său, desigur – religia?
Religia este accesul la metafizică, în ultimă instanță a oricărui om, indiferent de cît este de pregătit din punct de vedere intelectual, cultural. În același timp, religia nu trebuie să aibă rol de constrîngere, ci de deschidere. Dintotdeauna am considerat că apropierea de Biserică este un semn de elecție, de inteligență spirituală, de chemare și frămîntare interioare. E drept că trăim într-o lume uluitor de dinamică, în care se schimbă, sub ochii noștri, inclusiv canonul uman. Imaginea a luat locul realității, a materialității. Omul hologramă este pe cale să apară. Dar sunt o natură optimistă. Chiar și cînd izgonim divinul din noi, de fapt ne luptăm cu slăbiciunile noastre, de fapt îl reconfirmăm. Ar trebui măcar o dată, simbolic, să îl dăm în judecată pe Darwin, pentru deturnarea istoriei omului și a omenirii, a nobleții acestuia…! Nu s-ar supăra nici Darwin, nu s-ar supăra nici Dumnezeu. Probabil că se poate trăi, se poate scrie și se poate iubi în afara sacrului, dar ar fi păcat. În esență iubirea înseamnă sacralizarea ființei, el îi dă dimensiune sacră ei, ea îi dă dimensiune sacră lui. În afara acestui act de sacralizare reciprocă, nu există iubire, ci doar convenții. Mama, iubindu-și pruncul, îl sacralizează. Prietenia care nu e și iubire, deci sacralizare a celui de alături, este o întîlnire întîmplătoare care nu produce căldură umană. Universul familiei este o sacralizare continuă. Istoria unei societăți, cum ar fi cea românească, de exemplu, este, la fel, o sacralizare, cartea de istorie este ea însăși proba acestei sacralizări. Fiecare nație are cartea sa de istorie, apoi omenirea are cartea ei de istorie universală, rod al unei sacralizări planetare. Și apoi, în esență, scrisul este un act de sacralizare, întemeierea unei lumi, așa cum procedează scriitorul, este o replică, mai inspirată sau mai puțin inspirată, la facerea lumii. Omul a ieșit din animalitate în momentul în care a privit în sus și s-a văzut în oglinda cerului. Dumnezeu, ca să îl parafrazez pe Einstein, este convergența tuturor aspirațiilor omului, de la primul scîncet și pînă azi. Prin religie comunică între ele generațiile care s-au succedat în cîteva mii de ani, Biserica, indiferent de confesiune, a fost cel mai stabil vector social. Credința i-a determinat pe oameni să gîndească, a pus dialogul dintre oameni pe temeiul iubirii și pe reguli de conviețuire ferme. De aceea, cînd va pierde dimensiunea sacrului, societatea umană va ieși, cred eu, din istorie. Dar aici este alt subiect.
Ce e mai importantă pentru tine, ce e mai aproape de structura ta sufletească: poezia sau proza?
Greu de răspuns, proza este în esență spunere, rostire, mărturisire. Poezia este respirația sufletului, este luxul săracilor, spuneam undeva. Poezie nu scriu decît atunci cînd ceva irepresibil cere să fie spus, cînd nu pot să dorm dacă nu mărturisesc starea. Proză scriu ca un exercițiu susținut, disciplinat chiar. Structura mea este de povestaș, pun acest lucru și pe faptul că sunt născut și am trăit în preajma casei lui Ion Creangă, m-am scăldat în Ozana, am furat cireșe din copacul care era stră–stră–strănepotul cireșului mătușii Mărioara. O literatură importantă (după Eco) se bazează, în primul rînd, pe proză, pe poveştile locului, timpului, neamului. Bref! Îți fac o mărturisire care să rămînă numai aici, pe această pagină: Scriu cu plăcere. Orice. Şi poezie şi proză şi eseu. Sunt deja un vicios. Dar să nu afle guvernanţii că acest lucru îmi (ne) produce satisfacţii, că ne trezim cu impozitul pe pix, pe stilou, pe tastatură.
Și, mai departe, în același sens ușor provocator: literatura sau viața?
Evident, viața. Viața produce literatură, pe cînd literatura nu produce viață, la modul concret, oricît de binevoitori am fi. Viața o împodobim cu literatură, literatura dă un sens vieții. Și cel mai abstract poem este reflexul vieții, este proba vieții. Mă mai întreb, retoric cel mai adesea, dacă are literatura ideologie. Și oricât aș încerca să văd prin imaginea brurată a omului care evoluează în teritoriul literaturii, personaj sau cititor, nu pot să recunosc decât faptul că singura ideologie valabilă a literaturii este umanismul. Cînd literatura produce segregație, cînd se situează de partea unuia împotriva altuia, nu mai este literatură, ci este politică, instrument social, armă imprevizibilă. Dar vin și cu alte argumente, în favoarea vieții: dacă o catastrofă ar distruge aproape complet viaţa de pe pămînt, cu toate cele ale civilizației, ale istoriei, ale culturii şi ar rămîne doar doi oameni, bărbat şi femeie, analfabeţi chiar, dar procreativi, lumea se poate reface pînă la performanţele de azi. De asta îi privesc cu îngăduinţă şi pe idioţi, şi în ei Dumnezeu poate sădi ceva din fiinţa sa. Omul este singurul teren pregătit oricînd pentru iubire, raţiune şi poezie.
Cândva ai vorbit despre „geamul spart“ de pe scena culturală de la noi, din arealul literar chiar. Mai întâi: de ce avem „geamuri sparte“, cine le sparge și de ce, cu ce folos? E chiar nevoie de „geamuri sparte“?
Am să răspund cu argumentele folosite și altădată. Comunitatea artistică românească pare destul de scindată, un proces de centrifugare o împinge spre marginea societății. „Consumatorul“ de cultură românească, fie el cititor, privitor, admirator etc. pare să se fi rătăcit pe drum, iar rătăcirea asta nu pare să îl panicheze prea tare. Mai mult, dacă se rupe „lanțul de iubire“ dintre generații, există riscul să devenim „un vestigiu de cultură“ în Europa, istoria este neiertătoare cu popoarele fără memorie, fără coerența memoriei. Dar ce înseamnă sindromul „geamului spart“, la care faci referire? Dacă într-o clădire bine articulată la un moment dat apare un geam spart care nu este înlocuit imediat, acel geam va atrage atenţia oricui, se vor găsi destui care să intre înăuntru, să vandalizeze eventual, să mai spargă alte geamuri. Geamul spart dă senzaţia că acel spaţiu este la discreţia oricui. Aşa e în arta de azi: prin orice fisură la vedere intră toţi cei care nu au nicio treabă cu arta. Iar odată ajunşi înăuntru, se apucă să vandalizeze. Devalorizarea artei și a rostului artei în societate este efectul acestei vandalizări.
Care este cartea care a schimbat destinul tău literar? Cartea da, vreau să spun…
Au fost cărți pe care le-am citit și care au modificat ceva din viața mea, din sufletul și din suflul meu, cum au fost cărți care m-au modificat scriindu-le. Am scris romanul Luna Zadar, care într-o literatură normală ar fi avut piață bună, ar fi avut cititori care să se bucure de ceea ce primesc, și scriindu-l am avut sentimentul că mă descopăr eu pe mine însumi. De asemenea, scriind această carte, transferînd ceva din mine în personaje, am descoperit epoca pe care am trăit-o, am înțeles-o mai bine. La fel, romanul Laika, care a primit și Premiul Uniunii Scriitorilor pentru anul 2014, este romanul care m-a ajutat să ordonez în text multe din cele ce le știam despre revoluție, chiar caricaturizîndu-le. Cînd povesteşti trebuie să îţi asumi cu toată responsabilitatea viaţa şi destinul personajelor, altfel ele se răzbună, nu te ascultă, se revoltă. Sunt un scriitor dresat de scrierile sale. Cît privește cărțile citite, care m-au modificat, au fost multe. Pe la 18 ani m-a zgîlțîit tare de tot Dostoievski, am citit Idiotul și am fost mut cîteva zile. Cărțile mari au acest rol, acest rost, să te zgîlțîie, sunt ca dragostea care dă peste tine fără nicio precauție. Cînd m-am întors din armată, eram în anul 1980, într-o derută existențială, am citit o noapte Călătorie la capătul nopții, a lui Céline și m-am simțit readus la viață. Între cărțile formatoare, care au avut o influență asupra mea, pe care le-am recomandat studenților mei, tinerilor, trec întotdeauna Martin Eden a lui Jack London, Un veac de singurătate, O mie și una de nopți, Biblia, Citadela, Străinul și eseurile lui Camus, Cioran integral, Eugen Ionescu integral, Kafka integral, Numele trandafirului…
Apropo de această formulă – „destin literar“: cum o iei? Există așa ceva? Destinul literar e ceva ce ți se dă sau ceva ce îți faci tu singur?
Destinul literar ține de o mulțime de factori, de multe ori sunt întîmplări greu de acceptat în logica comună. Destinul se proiectează de la tinerețe, nu există variante alternative. În ce mă privește, la mai bine de patruzeci de ani de la debut contează doar ce a mai rămas azi din acela care se aliniase la start. Şi piedicile de la debut au făcut/ fac parte din destinul nostru. Am plecat mulți la drum, în acei ani. Nu toți au ajuns la un capăt, mulți și-au terminat combustia devreme. Dar o literatură mare nu se face numai din vîrfuri şi genii, ea este expresia unui travaliu mult mai intens la care participă şi criticii şi adulatorii şi plagiatorii şi epigonii şi cititorii şi detractorii chiar. Şi după ce criticii vor fi terminat de criticat şi adulatorii vor fi terminat de adulat şi plagiatorii de plagiat şi epigonii de îngînat şi detractorii de detractat, vor rămîne doar cititorii care vor da un vot final.
Creangă sau Eminescu?
Creangă, ca și Eminescu. Dar și Caragiale. Sunt fațetele unei individualități complexe, sunt cele trei „închipuiri“ ale românului, fixate în conștiința lumii. E uluitor cum s-au întîlnit în aceeași epocă, în aceeași perioadă, de fapt (se) confirmă faptul că istoria își naște personalitățile de care are nevoie. Ceilalți scriitori, importanți, magici chiar, sunt expresii ale acelei individualități cu chip întreit. Am fost întrebat, recent, cu ce scriitor clasic aș vrea să mă întîlnesc, am răspuns, firește, cu Ion Creangă. Spun asta fiindcă suntem, într-un fel, vecini, casele noastre natale fiind despărțite de vreo doi kilometri. Și să vorbim, eventual, despre cum mai sunt cotate pupezele la bursa din iarmarocul din Târgu-Neamț, despre efectul cînepii mătușii Mărioara asupra mentalului colectiv. Și apoi, să facem un pic de bîrfă despre Eminescu, despre Veronica, despre Caragiale…! Nu l-am ierta nici pe Maiorescu, să ne înțelegem. Și, ca să completez această triadă, am să reiau o întrebare care are retorica și logica ei: Dacă românii îl iubesc atîta pe Eminescu, de ce în tot ce fac îl urmează pe Caragiale?
De ce decade literatura? De ce scriitorii – fie ei poeți sau prozatori – sunt parcă tot mai marginali?
Procesul de analfabetizare a lumii noastre este unul extrem de curios, oameni care sunt analfabeți funcționali manevrează cu dexteritate tableta, telefonul, intră pe site-uri, descarcă filme, văd filme etc. Am imaginea copiilor din Extremul Orient, analfabeți, care sunt înarmați ca să apere nu știu ce cauze care sunt, de fapt, ale maturilor. Nu știu alfabetul, dar manevrează pușca, pot să omoare fără să aibă conștiința că fac ceva rău. Nu știu de ce decade literatura, dar încerc să înțeleg ce se întîmplă cu omul, cu lumea. Limbajul s-a subţiat, un individ de azi, statistic, vorbeşte cu jumătate dintre cuvintele pe care le utiliza semenul său de acum cincizeci de ani! Studiul este făcut pe un eşantion reprezentativ din Franţa. Dar avem zilnic proba că omul universal de azi, proaspăt globalizat, este adeptul limbajului non-verbal, al vorbirii prin lucruri, prin obiecte. Într-un „magazin complex“, un mall, dintre cele care ne sunt la îndemînă azi, cu zeci de mii de mărfuri, la discreţie, vorbirea e o goană după noutăţi, după chilipiruri, după oferte, aşa cum era la începutul istoriei goana omului vînător-culegător prin pădurile pline de „oferte“ de cules şi de vînat. Vîna şi culegea mai mult decît îi trebuia din spaima că se putea termina „oferta“. Ori am ajuns de unde am plecat, ori nu ne-am modificat prea mult în cîteva mii de ani?! Scriitorii ar trebui să se adapteze, nu-i așa?, să scrie cu cît mai puține cuvinte, ca să fie înțeleși, să folosească emoticoane, onomatopee sau să scrie cu… lucruri. Unii chiar o fac, din cîte știu și produc instalații poetice, o scriere cu lucruri, cu semne, cu gesturi, cu muzici pescuite din cosmos. Deocamdată nu le gust.
Care e visul tău literar? (Să nuanțez puțin: atât cel împlinit, cât și cel neîmplinit)
Visul ar fi asociat unui orizont „de așteptare“, nu-i așa? Nu, nu cred că am așteptat ceva de la literatură, deși recunosc că ea mi-a dat totul în viața asta. Am respirat în literatură așa cum respiră peștele în apă. În același timp, nu am vise egoiste, cum ar fi să scriu vreo capodoperă, de exemplu, ci am vise care țin de o normalitate în lumea în care trăiesc, în care profesiunea de scriitor să fie „la ea acasă“. Multă vreme am crezut că solidaritatea de breaslă, solidaritatea între oameni care au aceleaşi preocupări este un lucru firesc, necondiţionat. Am crezut, multă vreme, că scriitorii sunt fiinţe speciale, cea mai mare parte a timpului cu capul în nori, incapabili să fie delatori, securişti, liberschimbiști, oportunişti etc. Scriitorii, în viziunea mea din anii mai tineri, erau nişte fiinţe în general eterice, generoase. Am crescut cu acest cult, al naturii speciale a artistului şi cu cel al prieteniei. Din păcate, trecînd vremea, am constatat că lucrurile sunt un pic mai altfel şi în ceea ce priveşte „natura scriitorului“, caracterul multora, dar şi în ceea ce priveşte prietenia necondiţionată. Confuzia de valoare, susţinută cu program în lumea noastră din perioada comunistă, dar şi în cea de după 1989, a dus şi la confuzia de caractere în lumea scriitoricească.
Pentru că nu ne aude nimeni, întreb așa, direct: ai scris și scrii ca să fugi de tine, Adrian? Sau ca să ajungi la tine?
Dacă tot nu ne aude nimeni, pot să îți răspund tot așa, direct: scriu ca să ajung la inima cîtorva oameni, eventual la inima unui cititor ideal, pe care mi-l imaginez că așteaptă să primească un mesaj de la mine. Uneori am viziunea că scriitorul este în postura naufragiatului pe o insulă pustie, iar scrierile sale sunt acele mesaje „încapsulate“ între două coperte, aruncate oceanului, prin care cere să fie văzut, salvat. Uneori mesajul ajunge la cel menit să fie salvatorul, de multe ori nu ajunge. Și tot pentru că nu ne aude nimeni, cred că întrebarea ta poate fi concentrată în alta: de ce scrii/ scriu? Dar, ca să răspunzi la întrebarea de ce scrii, trebuie să răspunzi mai întîi sau consecutiv la alte întrebări, precum ce scrii sau pentru cine scrii. Răspunsurile nu vor fi niciodată aceleași, o viață trepidantă, grăbită, trăită pe furatelea, așa cum se întîmplă în veacul nostru, va genera răspunsuri diferite de la o etapă la alta, de la o istorie la alta. Pacea îți inspiră un răspuns, pandemia pe care am trăit-o a generat alt răspuns, războiul aneantizează toate răspunsurile, preschimbîndu-le în îndoială: la ce bun să mai scrii? Uneori am impresia că am ajuns, cu toţii, la un moment nefericit al istoriei literaturii, la un fel de sfîrşit al ei, apoi mă redresez în faţa paginii albe (din computer?) şi o iau de la capăt ca şi cum aş ataca nişte terenuri virgine. Literatura e mereu la sfîrşit şi mereu la început. De asta e frumoasă, spectaculoasă. Fiecare generaţie reinventează literatura pe ruinurile celei de dinainte. Totul e să recupereze ruinurile, să nu rătăcească pe terenuri nesigure, alunecoase, mlăştinoase. Fiecare generaţie literară spune poveştile propriului timp, spune adevărurile propriului timp, reiterează sensibilitatea umană, mereu aceeaşi, mereu alta. Indiferenţa, care pare să fie apocalipsa culturii, a culturilor, va fi reală atunci cînd omului îi va fi indiferent dacă e mort sau dacă e viu. Un moment pe care eu îl cred imposibil.
