La treizeci de ani de la debutul cu Firește că exagerez (1994, Premiul de Debut al Uniunii Scriitorilor din România), Robert Șerban ne propune o schimbare de paradigmă lirică, în recenta culegere intitulată Aproape nimic sigur. Schimbarea e mai greu perceptibilă la nivelul discursului, dar e imediat sesizabilă la cel al viziunii. Poetul a trecut de la intensitatea rememorării la cea a scrutării clipei și de la faldurile livrești în care își camufla emoția la meditația care îmbracă gestul de luare în posesie a realității. Limbajul său poetic rămâne pieziș și aluziv, însă privirea nu mai este întoarsă către exterior, ci către interior, către interstițiile sinelui.
Volumul debutează, de altfel, cu o transparentă „artă poetică“, scrisă cu mână sigură, chiar dacă versurile se țes pe palierul alunecos al conotației: „îmi plac oamenii care se bâlbâie și care/ exasperați de ce aud/ își mușcă buzele de parcă ar vrea să se înghită cu totul/ oamenii care clipesc des-des/ atât de des încât se ridică de la pământ/ și plutesc deasupra celorlalți/ cei care se mișcă de pe un picior pe altul/ în timp ce-și bagă și își scot mâinile din buzunare/ timizii/ blegii/fâstâciții/ cei care se roșesc când văd o muscă verde/ care-și trag nasul din cinci în cinci secunde/ și scormonesc abulici după batistă/ îmi plac cei care privesc în pământ/ ca și cum tocmai și-ar fi pierdut verigheta/ îmi plac mototolii/ credulii/ împleticiții/ cei care se scarpină/ de parcă ar avea acolo un buton/ ce nu face contact/ oricât l-ar apăsa“.
Însă nu e cazul să ne lăsăm prinși în aburii înșelători ai convenției la care trimite prin sugestie poetul: nu ne aflăm în fața unui romantic meditând pe marginea fericirii de neatins, nici a unui poet de notație ocazională. Robert Șerban e un lucid care con trolează precis, cu un strop de ironie, discursul și care știe că mirările cele mai adânci nu sunt, paradoxal, cele spontane, ci cele reluate și orchestrate într-un text, cum se întâmplă, de pildă, în Aventuri și cochetării: „adevărul e că aș putea merge mai departe/ până în ziua în care coboram ca să ies la joacă/ când tanti Rina a deschis ușa aparta men tului ei/ și m-a rugat să vin puțin/ am intrat ca hip notizat/ iar ea a-nchis ușa cu yala/ m-a luat de mână și m-a dus/ dar nu/ n-o să scriu asta/ ar fi o cocoșerie/ și ar mai strica și poemul“.
Luciditatea ar putea, desigur, dis truge emoția, înghețând lirismul și transformând meditația într-o predică sau o cuvântare. În Aproape nimic sigur nu se întâmplă așa, deoarece luciditatea este în soțită fie de o notă de amă răciune, fie de una de amu zament. Lirismul și comicul nu merg de regulă mână în mână și puțini sunt poeții care reușesc să le amestece într-un mod plauzibil. Sunt de întâlnit în textele din acest volum irizări care amintesc (fără a omite, desigur, unele tușe și îndrăzneli contempo rane) de umorul și autoironia unui Topîrceanu, de pildă: „eu aveam 10 pe linie și ridicam tot timpul mâna/ fiindcă știam răspunsurile/ dar de-acum nimic nu mai conta:/ fiica cea mare a învățătoarei/ mă privise cu interes de două ori/ o dată într-o pauză/ altă dată la sfârșitul orelor/ când ne-am întâlnit la țâșnitoarea din curte/ tu prima/ i-am spus fâstâcit/ iar ea a zâmbit și doar a sărutat vârful jetului de apă/ apoi a plecat/ am sărit imediat să beau ca să-i simt gustul buzelor// dacă într-o zi n-aș fi telefonat acasă la doamna/ și dacă n-ar fi răspuns fiică-sa cea mică și-a naibii/ care/ în loc să mi-o dea pe soră-sa ca să vorbim/ cum am rugat-o cu vocea schimbată/ mi-a dat-o pe maică-sa/ ce m-a recunoscut imediat/ iar a doua zi/ la prima oră/ m-a scos în fața clasei și mi-a tras o palmă/ spunându-mi/ știi tu de ce/ poate că azi/ fata aia ar fi fost/ soția mea mai scundă cu 20 de centimetri/ și mai bătrână cu doi ani“.
Totuși, recunosc că nu mă dau în vânt după acest mod de camuflare a lirismului sub straturile unei mici narațiuni cu tâlc, ironice și hazlii, chiar dacă la Robert Șerban se simte tremurul de emoție bine ascuns. Prefer însă poezia de aparentă notație măruntă din Aproape nimic sigur, care ascunde întotdeauna o observație piezișă, tranșantă, despre natura umană sau despre efemeritatea poeziei. În Căutare, sub aparentul discurs pe tema – foarte răspândită azi – a interpretării viselor, este relativizată însăși noțiunea de adevăr: „în orice vis/ e un grăunte de adevăr/ ce te sâcâie dimineața/ când încerci să dai de el/ ca de rămășița dintre dinți/ de care limba caută exasperată/ să te elibereze“. La fel de casantă este și notația pe tema gravă a morții, din Reacție rapidă: „sparg pastila-ntre dinți// o scuip speriat/ e dulce“. O copleșitoare dilemă morală este frumos turnată într-o parabolă de numai cinci versuri: „nevinovat/ ca glonțul tras în sus de bucurie/ ce lovește/ întâmplător/ o pasăre“. În fine, o replică postmodernă la poezia argheziană a „universului mic“, construită chiar cu elemente caracteristice acesteia, aflăm în Marele secret: „printre furnicile care ieșeau și intrau grăbite/ în pardoseala casei/ câteva insecte ciudate/ mai mari și cu aripi/ ce-s astea?/ l-am întrebat pe bătrânul/ care se pregătea să pulverizeze/ dintr-o pompă care semăna cu un aruncător de flăcări/ un amestec puturos de prafuri/ furnici zburătoare/ mi-a șoptit în așa fel încât/ am simțit că-mi divulgă/ cel mai mare secret militar/ din istoria pământului“. Nota ușor sentimentală a acestei serii de poeme este contrapunctată, spuneam, de ironia care nu cruță nimic, nici măcar propriile texte și, la final, nici chiar propriul volum. Acesta se încheie cu un „spirit de haiku“, cum spunea Nichita Stănescu, care sună așa: „dacă ar fi/ să iau totul de la capăt/ aș începe/ de la capătul ăsta“.
E limpede că, în volumul de față, Robert Șerban s-a „înțelepțit“ și s-a înțelepțit de-a dreptul. Joaca de-a înțelepciunea, cu alte cuvinte, merge mână în mână cu o poezie mai gravă, mai apăsată, pe tema fragilității scrisului și a poetului, a precarității condiției umane și a caracterului înșelător pe care îl au, în realitate, certitudinile. Are dreptate Mircea Mihăieș, în pătrunzătorul cuvânt de pe coperta a IV-a, când spune că, prin schimbarea de paradigmă pe care o operează, „poemul devine o reflecție cu acute nuanțe filosofice, irigat de apele amniotice ale unei melancolii conștiente de propria precaritate“. Viziunea poetului relativizează filosofic reperele, inducând un sentiment subiacent al trecerii, al alunecării, al posibilului care subminează realul. Rezultatul acestei subminări este, deloc paradoxal, o neliniște difuză și ușor amenințătoare, corespunzătoare unei lumi răsturnate, în care în spatele binelui se ascunde răul și invers: „mortul căruia/ i-ai închis ochii/ cu mâna ta/ continuă să te privească/ îndatorat/ nopți în șir“. La fel de acută este și angoasa pe care o conține poezia însăși, ca act fundamental de rostire a ființei: „un elev scrie pe tablă o poezie/ când termină și se pregătește/ s-o citească/ un coleg i-o șterge cu cârpa/ din câteva mișcări// cu lacrimi în ochi/ elevul sare asupra colegului/ și nu se oprește să-i care pumni/ nici după ce-i sparge nasul și arcada/ semn că poezia/ era chiar a lui“.
N-am să-mi reprim dorința de a-i răspunde poetului cu aceeași monedă, spunând că-mi place, în Aproape nimic sigur, tocmai siguranța cu care Robert Șerban mânuiește limbajul. Textele, fără să fie neapărat austere, nu conțin niciun lexem în plus, nicio „burtă“ de versificație, iar micile scenarii narative din spatele unora dintre ele au o structură epurată de detalii inutile. Nu mă reped să pronunț acea mantră la modă (de „minimalism“ e vorba), căci nu e nimic minimalist în această poezie matură, scrisă de cineva care are simțul, tot mai rar din păcate, al limbii și apreciază cum se cuvine virtuțile economiei de mijloace.
Prin Aproape nimic sigur, Robert Șerban realizează o bine venită schimbare în poezia sa, explorând niște straturi lirice pe care până acum le atinsese numai în treacăt. Nu doar că scapă de riscul vânzării de ceai reîncălzit, care-i pândește pe poeții incapabili de transformare și instalați comod într-o manieră, dar își oferă și șansa unei întineriri, pe care orice metamorfoză o conține.