În pofida aparențelor, solitudinea menționată de Ioan Barb în titlul ultimului d-sale volum de versuri nu reprezintă o decisivă rupere de lume, o izolare fără rest, ci un raport special cu postura în cauză. Unul favorizând o sumă de trăsături ale introspecției stimulate de mediul ambiant care se proiectează în sfera acesteia în măsura în care o răsfrânge. Solitudinea și integrarea în lume au în fapt regimul unor vase comunicante. Defel întâmplător Ioan Barb e și avocat, deci o persoană a socializării, girând biografic relația. Să menționăm atracția reflexă pe care o are aici ființa asupra materiei, factor al exteriorizării menit a răspunde trăirilor lăuntrice: „În zori sufletul mi se făcuse cenușiu/ și era casant ca o bucată de zgură bazică/ putea foarte ușor să fie măcinat sub pași/ să fie pulverizat/ așa cum sufli un pumn cu cenușa din urnă/ prin fereastra sură/ în care noua zi își varsă infernul“ (Orhideea uscată). Pasionalitatea eroticească înțelege a se echivala cu grandoarea vulcanului eruptiv, dar și cu organica rebeliune sangvină: „toată noaptea m-am chinuit să respir/ apăsat de arșița vulcanului/ în care erupea o amintire/ sinistrul/ reactivat ironic de o perfidă speranță/ că ai putea să te întorci cândva./ Sub lava incandescentă care mă acoperea/ din toate părțile/ simțeam cum Dumnezeu/ îmi domolea sângele/ patima gândului/ furia globulelor răzvrătite“ (Ibidem). După care tensiunea cedează, înscriindu-se în grația unei imagini florale plasate domestic: „dragostea mea care pălea încet încet/ așa cum se stingea culoarea în ochiul deschis/ al orhideei/ uitată de noi/ fără apă/ pe colțul pervazului“ (Ibidem). În unele clipe solitarul se redă sieși printr-o succintă consemnare concluzivă: „Uneori/ sunt atât de obosit/ de mine însumi/ încât/ nu vreau/ să împart cu nimeni/ pustiul/ în care ai sădit/ amăgirea“ (Resemnarea). Alteori însă înțelege a se deschide semnalelor concretului a căror textură capătă rolul unui factor protector. Solitudinea are parte de benevolența lumii în gradarea factorilor săi intrați în joc: „Ca scrumul țigării în scrumieră/ strâng mângâierile/ din aerul stătut de obișnuința/ gesturilor noastre (…) mi-a mai rămas un geamăt surd/ răbufnit de sub coaste/ un ecou înveșmântând norii/ în puful de păpădie/ al începutului de zi“ (Poem de dimineață). Erosul posedă scenariul său evocator. Dacă atinge secvența unui trecut, nu șovăie a-l resuscita menționându-i ritualic obiectele: „Am șters tot ce mi-ai cerut/ să șterg imediat/ m-am conformat/ am deschis lădița memoriei/ printre vechituri și fotografii/ în alb și negru/ de pe vremea în care/ bântuiam peste tot împreună/ am găsit și mănușile de îndrăgostit/ îți țineam în viață inima/ în palmele umede“ (Mănuși de resuscitat iubirea). Nu mai puțin e dispus a se proiecta în reveria unui vis printanier. Delicată de astădată, materia e gata a deveni ea însăși o față a iubirii: „Au înflorit cireșii/ iubito/ vor învia ispitele/ și roiul de șoapte/ încă nerostite/ adormite în gând/ ni se vor trezi pe buze/ și vor migra între noi/ chemându-ne/ ne va aduna iar/ din depărtările noastre/ remușcarea/ ca o pasăre albă/ cu aripile încurcate/ într-un rămuriș/ cu mugurii fragezi/ crescuți/ între inimile noastre“ (Au înflorit cireșii, iubito). Ori același miraj al împlinirii ce va veni, într-o decizie apoftegmatică: „Așa cum lumina se destramă în întuneric/ până când îl învinge ca și când nu a fost/ sigur/ o să fie o zi în care se va destrăma țesătura/ întinsă peste Nimic“ (Semn). De fapt tema aproape continuă a cărții o constituie această singurătate în doi care este iubirea. Cursul său, care în unele momente se arată tangent la eternitate, cunoaște meandre, obstacole, nostalgii, speranțe. Absolutul visat se drapează într-o tăcere patetică, narativul natural al afectului își pierde sensul: „Vine o vreme tulbure/ ca o apă agitată de pietre în munte/ te adoarme murmurul monoton/ acoperit de uitare strigi și strigi/ dar nimeni nu te aude/ nici chiar inima ei/ deconectată acum/ de la cursul firesc al poveștii/ valurile nu au sens/ nu poți scoate nici brațele afară/ să te agăți de curcubeul/ ce te-ar putea ancora/ de o stâncă în trecut“ (Abandonat în nimic). Prin succesiunea lor episoadele negative compun o confesiune a regretelor ce pare a reprezenta reîntoarcerea la solitudinea ca atare pe care trăirea erotică o disimula. Umbrele eșecului îi dau expresie: „Care e numele tău/ ai întrebat uimită/ numele meu e Remușcare/ am bătut în geamul inimii tale/ am privit înăuntru/ și am văzut că mi-ai durat/ un loc călduț/ în fiecare zi vin/ de zece ori și îți cuprind/ sufletul în palme/ cât stai ai întrebat/ mă voi topi când te vei întoarce/ în visul tău/ care e numele tău/ am întrebat arătarea albastră/ ce îmi flutură în priviri/ numele meu e Uitare“ (Dualism). Declinul erotic conține reconstituirea solitudinii ultime, inextingibile. Limbajul său e al unei materii dezacordate aidoma unui instrument muzical: „Întotdeauna e ceva/ un semn care nu te lasă să dormi/ un loc numai de tine știut/ un glas încă te bântuie/ poate e ceva ce nu s-a stins/ și nu a fost decât un sunet/ fără ecou/ al unei corzi dezacordate/ ca viața însăși uneori“ (Întotdeauna e ceva). Intervine o criză a ființei care pare incapabilă a mai rămâne ea însăși: „Și totul a fost să fie/ cărarea ta viața ta/ și chiar dacă în fiecare seară/ ai vrea să te întorci/ de zece ori înapoi/ nu mai ai vlagă/ și nici nu mai poți/ nu vei mai găsi pașii/ cu care ai plecat“ (Ibidem). Totuși nu fără încă o zvâcnire a plenitudinii de odinioară: „Dimineața te uit/ și seara mi-e din nou dor/ să-ți însoțesc măcar umbra/ până în locul în care/ se termină infinitul/ și încep să îți răsară/ regrete în ochi/ ca niște steluțe desprinse/ de pe bolta întomnată“ (Erai candela). Ioan Barb ne oferă imaginea solitudinii într-o ramă mundană bogat ornamentată, așa cum se cuvine pentru a-i releva emotiv sensurile.