Natură stenică, poetul Gabriel Chifu are avantajul de a aborda o perspectivă echilibrată asupra existenței cu toate ale sale complexități, secvențe contradictorii, avansuri și cedări pe un amplu eșichier. Nimic din ce este uman nu-i este străin. O emoție a integralității îi străbate producția care nu e doar o însumare a unui șir bogat de eterogenități, ci și un gir al unei structuri asumat personale. E în cauză o confesiune pe diverse paliere, cu incidențe care converg spre o unitate. Ființa auctorială se arată insațiabilă de notificarea multiplelor sale componente: „Ca globurile multicolore în bradul de Crăciun./ Așa stau laolaltă, în tine,/ atâtea nuanțe și elemente, atâtea stări./ Oxigenul, carbonul și hidrogenul./ Bucuria, loialitatea și îngrijorarea./ Argintul, aerul și apa./ Aurul, plumbul și liniștea./ Durerea, focul și tăcerea./ Raze, nitrit de sodiu și întuneric./ Speranța, calciul și tânguirea./ Iubirea, iubirea cea mare, spaima și credința“ (Heteroclit). Varietăți care se încorporează melancolic într-o retrospectivă privire: „Îmi încordez privirea/ și mă uit cu luare aminte înapoi, până departe“ (Trupuri de-ale mele înșirate pe marginea drumului). Jocul varietății însuși pare a constitui stimulul esențial al unei vitalități care se intensifică pe măsura extinderii acestuia. Deopotrivă meteorologia, sunetul, tăcerea, dispozițiile psihice, datele memoriei trag în cumpăna unei interiorizări active prin cantitatea sa de factori. Satisfacția curentă pare a consta în mobilitate: „Nopțile și zilele mele se amestecau indistinct,/ la fel vara și iarna,/ strigătul și muțenia,/ extazul și durerea,/ împăcarea și disperarea./ Întâmplări de demult năvăleau peste mine-n prezent/ și-mi aminteam cu claritate clipe din viitor dintr-odată trăite“ (Apoi viața mea). Temperament sudic, Gabriel Chifu nu pregetă însă a-și notifica totodată experiențele negative menite a completa figura unei umanități generice. Fără a poseda un rol preponderent, decepția (inclusiv de sine) într-o diversă gradație are rolul de-a fortifica prin opoziție clipele faste: „Erai istovit de viață, erai întristat de lume/ și ai închis ochii, voind să te rupi de tot ce te-nconjoară,/ să te retragi în tine, să te scufunzi în tine (…) Mai cu seamă lumina nu,/ nu mai cutreieră nestăvilită/ pe coridoarele nesfârșite ale minții,/ și nu, nu mai umple cu miere misterioasă/ fagurii inimii, din adânc.// Dacă ești istovit de viață,/ dacă ești întristat de lume,/ întunericul, doar el/ rămâne să împărățească în tine“ (Istovit de viață, întristat de lume). Sau un melanj de analogii materiale aidoma unor probe convingătoare la dezbaterile unui proces moral: „Sunt un salcâm care și-a pierdut mirosul./ O melodie care nu se aude./ O carte cu înscrisul șters./ O stea golită de lumină./ Un fluviu secat, cu bărci și șlepuri/ eșuate pe dune de nisip./ Un munte tocit, căzut, scufundat în el însuși,/ mai scund decât un fir de iarbă./ Un foc înghețat.// Iar noaptea asta nu se mai termină odată!“ (Nimicul primitor dintre lumi). Dar nu avem a face totuși cu o capitulare. Sunt posibile și evident dezirabile compensații în sfera normalității care dictează, fie și din umbră, viziunea în cauză. Extazul erotic cu accente idolatru estetice: „Te-am zărit într-o zi de vară/ pe strada Unirii, purtai o rochie vaporoasă, ușoară,/ practic tu nu pășeai,/ ci jur, jur, fără putință de tăgadă pluteai./ O, și brusc mi-am dat seama că ești greșită,/ în sensul de neomenesc-desăvârșită:/ ai arce, unghiuri, simetrii,/ și unduiri, zâmbete, priviri, melancolii/ calculate de îngeri, de ei închipuite,/ de ei făurite.“ (Femeie tânără întâlnită pe stradă). Mergând până la violența pasional-metaforică: „Eu care nu țin minte nimic, pe tine nu pot să mi te scot din minte,/ Ești aici. Piron înfipt în memoria mea./ Obelisc triumfal în piața centrală a Capitalei./ Soare răsărit noaptea/ în țara strâmtă, pecetluită și hibernală a creierului meu,/ soare care risipește întunericul, topește ghețarii/ și aduce păsările călătoare înapoi, din țările calde, aici“ (Ce uit ce țin minte). Nu mai puțin angajantă într-o altă revărsare geografică a glorificării: „Atunci, pe neașteptate, sufletul tău utopic/ n-a mai încăput în trupul tău,/ a ieșit și s-a răspândit răcoros în aerul orașului Budapesta./ Sub atingerea sa,/ magnoliile au înflorit a doua oară, peste rând,/ trecătorii au întinerit subit,/ cerul s-a spălat de orice nor,/ apa Dunării s-a limpezit înmărmuritor“ (Sufletul tău utopic. Un ditiramb). Totodată un soi de empatie inversă se produce în orele nocturne ale ființei doritoare de comunicare. Un celălalt făcându-și loc în făptura autorului, substituindu-i-se fără a avea parte de o opoziție: „Noaptea târziu, aud cum se deschide ușa încăperii mele./ Nu zăresc pe nimeni intrând. (…) Totuși, sunt sigur, n-am cum să mă înșel:/ cineva nevăzut s-a strecurat aici, înăuntru, (…) va ajunge până în inimă și în minte,/ va fi ca acasă./ O să-mi ia locul pe nesimțite/ o să-mi ia locul, n-am cum să mă împotrivesc“ (Iepure încercuit de vânători). Dar gestul compensator suprem îl reprezintă neîndoielnic scrisul. Act geneziac sui-generis, acesta își propune nu mai puțin decât a reconstitui cosmosul în configurarea și procesele sale: „Dintr-un cuvânt așternut pe hârtie/ răsare/ un fel de soare mic și roșu./ E real acest soare,/ se înalță, își făurește împrejur/ un cer și un pământ,/ propriul univers“ (Întâmplare). Nu altminteri însă decât în condiția unei atenții oferite de „arhitectul acestui design suprem“, căruia i se cuvine „slavă/ și recunoștință că m-a cuprins și pe mine/ în minunata alcătuire“ (Încă un psalm). Ultima strofă a poeziei reproduse pe coperta IV a volumului e o dovadă a generozității acestui neobișnuit poet care este Gabriel Chifu: „Inimile noastre, istovite, nu mai au putere să bată./ Ah, aș vrea să le ia locul o singură inimă,/ o inimă mare, din văzduh/. Să bată ea pentru toți“. De remarcat lumina morală care plutește peste această creație în opoziție cu egolatra restricție nu o dată cinică ce se distinge în foarte numeroase texte produse de confrați. Aici ființa nu incriminează vanitos, nu pretinde, ci oferă empatic.
Un lirism integral
Gheorghe Grigurcu
România literară nr. 27/2024
România literară nr. 27/2024
- Gabriel Chifu, Despre petrecerea de sine și alte poezii, Editura Școala Ardeleană, Cluj-Napoca, 2024