Filosofia lui Blaga, noua carte a Martei Petreu, nu vine, firește, pe un teritoriu exegetic gol. Au existat până la volumul ei destule încercări de interpretare, integrală sau parțială, a gândirii lui Lucian Blaga, venite din partea unor filosofi sau oameni de litere. Unele, apărute în timpul vieții scriitorului (Vasile Băncilă – Lucian Blaga, energie românească, 1938; Ovidiu Drimba – Filosofia lui Blaga, 1944), altele, postum (Dumitru Micu – Estetica lui Lucian Blaga, 1970; Traian Pop – Introducere în filosofia lui Blaga, 2001). Nu toate sunt de ignorat – câteva interpretări parțiale ale unor segmente din filosofia blagiană sunt chiar remarcabile –, însă mai toate, și în special sintezele, păcătuiesc printr-o înțelegere „cețoasă“ și abisală a operei. Înțelegere care îl plasează pe Lucian Blaga – vezi în special studiul citat al lui Vasile Băncilă, dar și interpretări contemporane, de tipul „Lucian Blaga, această Mioriță a spiritului românesc“ – într-o paradigmă fals spiritualistă și irațională, autohtonistă și chiar naționalistă, apropiată extremei drepte interbelice. De care gânditorul, de prisos să insist (a demonstrat-o cu asupra de măsură Marta Petreu, nu numai în cartea de față), a fost străin.
Nici interesul exegetei pentru personalitatea lui Blaga nu este nou, dimpotrivă. Încă din volumul De la Junimea la Noica. Studii de filosofie românească (2011), trecând apoi prin Domni și doamne (2020) și mai ales în Blaga, între legionari și comuniști (2021), era limpede că preocuparea pentru filosofia blagiană – și nu numai pentru filosofie – reprezintă mai mult decât un interes „de serviciu“, al unei eminente profesoare de filosofie românească. Câteva dintre premisele monografiei recent apărute se află deja în volumele citate.
Dar Filosofia lui Blaga este mult mai mult și altceva decât o extindere a unor idei apărute în cercetări anterioare. Este chiar ceea ce indică titlul ei, și anume, o interpretare completă a operei filosofice blagiene, descrisă simultan pe două axe: una istorică, a evoluției ei în timp și în contextul filosofiei universale, și o alta structurală, a dezvoltării sistemului blagian pornind de la primele sale manifestări și până la extensiile de după încheierea sa. O lectură integrală, pe text, urmărind nu să dubleze limbajul metaforic al filosofiei blagiene de un alt limbaj metaforic secundar al interpretului (cum fac cei mai mulți exegeți blagieni, nu numai în materie de filosofie), ci să decodeze sursele ideilor și procesele de coagulare în urma cărora s-a configurat gândirea autorului.
Se poate spune, fără emfază și schimbând ceea ce este de schimbat, că Marta Petreu a făcut pentru Blaga ce a făcut G. Călinescu pentru Eminescu. Adică l-a coborât din cerul obscur al legendei și fabulațiilor, în care Blaga era văzut ca o icoană (simbolizând adică niște valori generice cu care mai ales interpreții săi se identificau), redându-i statutul de creator viu și, vorba lui Nichita Stănescu, „îmbrăcat în ștofă“. Cu alte cuvinte, i-a identificat sursele – multe, nemărturisite de Blaga –, a identificat și descris principiile formative ale operei, ne-a devoalat metoda blagiană și, în cele din urmă, ne-a oferit un portret verosimil al unuia dintre puținii filosofi români relevanți. Un portret, subliniez, nu o icoană: un portret în mișcare, nelipsit de contradicții, de frivolități și slăbiciuni, și tocmai de aceea mult mai interesant și autentic.
Volumul este alcătuit din trei părți, corespunzătoare celor trei etape din evoluția gândirii lui Blaga: etapa pre-sistemică (intitulată de Marta Petreu Anii de ucenicie), cea sistemică (Marile creații) și faza post-sistemică, din păcate, coincidentă cu instalarea comunismului și interzicerea filosofiei adevărate (Un filosof sub istorie). Tehnica exegetei este cea a mozaicului bizantin. Discursul interpretativ are simultan două planuri: unul istoric, urmărind modul în care evoluează ideile și structurile gândirii filosofului în funcție de studiile și lecturile sale, de preocupările și de viziunea sa, în timp ce un al doilea trimite la paradigme, adică la închegarea lentă a sistemului blagian și a unei/ unor metode filosofice. Pe acest al doilea plan se va construi, mai târziu, în ultimul capitol al cărții, portretul lui Lucian Blaga de care vorbeam.
Deși nu pretinde neapărat un merit al întâietății absolute – unele aspecte fiind semnalate și de alți interpreți ai lui Blaga, pe care Marta Petreu îi citează și îi comentează –, Filosofia lui Blaga readuce exegeza cu picioarele pe pământ, pe baze verificabile, prin apelul nemijlocit la test. Demonstrând, între altele, că sistemul (gândirea lui Blaga în general) are o bază științifică foarte întinsă, mult mai întinsă decât se credea îndeobște, alimentându-se din studiile de biologie pe care filosoful le-a făcut la Viena, în paralel cu filosofia, și din interesul său permanent pentru noile descoperiri în materie de fizică nucleară sau cuantică. Lucian Blaga îi citea, îi comenta și îi întrebuința – nu întotdeauna mărturisind influența – pe Einstein, pe Bohr sau pe Heisenberg.
Un alt element fundamental pe care Marta Petreu îl introduce în discuție, demonstrându-l iar și iar pe text, este dependența lui Blaga de unele idei și concepte ale unor filosofi mai vechi, studiați în tinerețe – de la Henri Bergson la Hans Vaihinger –, pe care le folosește, transformându-le, chiar și după ce a abandonat, aparent, câmpurile acestora. Această dependență merge mână în mână cu o alta, despre care vorbim mai rar: și anume, obligația pe care filosoful a resimțit-o (ca și alți români, cum a fost Constantin Noica), de a furniza un sistem și o metafizică, în condițiile în care filosofia europeană a epocii sale trecuse demult de aceste etape. Apartenența la o cultură filosofică minoră, întârziată în raport cu Occidentul, l-a făcut pe Lucian Blaga să se simtă dator să umple aceste goluri. Aceasta a dus la o anumită con tradicție, pe care Marta Petreu o evidențiază: filosoful, deși se află cu mintea în avangarda cercetării științifice, construiește un sistem după regulile secolului al XIX-lea și o face în pofida faptului că, pen tru el, metoda este mai importantă decât sistemul.
Aflăm în Filosofia lui Blaga și me toda/ metodele gânditorului. Desigur că sunt mai multe, spațiul îmi îngăduie să semnalez numai două.
Prima este ceea ce Marta Petreu numește „mutația funcției/ rolului unei idei“. Blaga a preluat idei sau concepte ale altor gânditori sau oameni de știință, pe care le-a făcut să funcționeze în alte contexte, deschizând astfel noi orizonturi. Terence Tao, cel mai mare mate matician contemporan (citat cu precizie de autoare) folosește exact același procedeu, spre a obține inovații și soluții noi. Un exemplu blagian la înde mână ar fi utilizarea concep tului de dogmă (preluat din teologie) și utilizarea lui ca tip de raționament sau de discurs, cu totul indiferent la conținutul său teologic.
Cea de-a doua este enorma capacitate de a postula a lui Lucian Blaga, pe care Marta Petreu o urmărește cu sagacitate. Multe dintre ideile blagiene sunt postulate fără a fi cu adevărat explicate și suferă schimbări prin trecerea de la un domeniu al trilogiei în celelalte. Această capacitate de postulare este, probabil, responsabilă de imaginea „profetică“ pe care Blaga o are în ochii altor interpreți: în Filosofia lui Blaga însă, ea este identificată acolo unde apare, circumscrisă și urmărită în devenirea ei. Fără a scăpa, desigur, din vedere că, pentru filosof, metoda este mai importantă, nu sistemul. Și că, după cum subliniază exegeta, filosoful pare a beneficia uneori de pe urma cunoașterii din interior a modului în care se produce actul de creație literară.
Dar să revin la afirmația că Lucian Blaga este o pasiune mai veche pentru Marta Petreu. Volumul de față este lucrat pe ediții pe care autoarea nu doar le-a consultat într-o bibliotecă, ci le are la ea acasă, chiar când e vorba de apariții mai greu de găsit (de tipul micii culegeri Ferestre colorate, apărută la Arad în 1926). Deși există ediții contemporane bune, a mers adesea și la cea princeps, pentru a fi sigură. Ea însăși este pasionată de știința contemporană și a putut urmări direct, nu prin citatele altora, întreaga bibliografie blagiană, mărturisită sau ascunsă, precum și evoluțiile ulterioare ale ideilor științifice întrebuințate de filosof.
Rezultatul acestei analize de profunzime este, cum spuneam, o sinteză a personalității blagiene. Una în care Blaga nu mai este un profet încețoșat, un autohtonist care explorează mânat de inspirație „miturile“ și tezaurul de cunoaștere ascuns în „lumea satului“. Ci un spirit combinatoric, de o mare mobilitate intelectuală, cu o deschidere științifică unică în lumea românească dintre cele Două Războaie Mondiale. Lui Blaga îi place nu numai să-i pună la contribuție pe filosofii europeni, într-un spirit de sinteză pe care îl mai regăsim la Cantemir sau Hasdeu: după cum descoperă Marta Petreu, îi place încă și mai mult să-i amendeze și să polemizeze cu ei, citindu-i în original, dar fără a-i prezenta lumii românești într-o altă haină decât cea pe care le-o croiește el însuși. Nu în ultimul rând, are adesea convingerea simpatică (de ce să nu recunoaștem…) că este singurul deținător al adevărului și, cum spune undeva interpreta sa, modelul final al construcției sale filosofice este însăși Geneza biblică. Acest Lucian Blaga, deloc hieratic, deloc solemn, nu este însă mai puțin impresionant decât cel dintâi. În plus, interpretarea Martei Petreu, răpindu-ni-l definitiv pe primul, ne redă un al doilea, autentic și original. Care are, în plus, meritul că nu este o ficțiune interpretativă interesată, ci chiar filosoful Lucian Blaga, așa cum a fost.