Timp
Acoperită cu un șal verde
Cade încrustată în ceață mulțimea stelelor
Cîndva orbitoare
Mă fac una cu zidul arctic
Și încerc o răcoare subtilă
Care nu vine
Ajunge la mine întîi furișat și viclean
Pasul iernii polare
Dacă nu mă supun
Mă strînge brusc în mantaua păroasă
Plină de peri înghețați
Îmi toarnă pe gît
Un lichid atîta de pur
Care pare elixirul zeilor
Pe care l-am visat la fîntînă
Cu toate pedepsele pedepsită
Mortul avea ochii deschiși
De o frumusețe macabră
Perfectă
Ochi albaștri încremeniți
Cu irisul solar în frigul morții
Genele ninse de ninsoarea
Ce i-a ținut loc de lințoliu
„Fruntea albă-n părul galben“
O perfecțiune
Tînărul prinț Gvidon din
Poemul lui Pușkin
Pe care-l visasem în copilărie
După ce–l citisem în prima mea
Carte de vise
I se furase costumul de aur după ce
Impregnat cu otravă
Era numai bun de purtat
Ca și condurii bătuți în diamante
Vedeam numai brațele lungi
Picioarele drepte
Pe trupul perfect dezgolit
Deasupra plutea lin prea lin
Negrul de fiară al morții
A mai rămas timpul care vine
Deschide poarta pămînteană
Și fereastra stelară
Și se duce.
Timpul
Ne-a uitat
Pe toți
Ținte cu mîinile goale
Se adună din toate părțile
Cu o viteză uluitoare
Din văi de pe dealuri din așezări
Din creierul nostru
Al închipuirii
Și al adevărului.
Vin spre noi armate de clipe rostogolite
În chip de feline de rozătoare de insecte
De tîrîtoare cu o viteză uluitoare
Dar am mîinile goale
Și chiar dacă lighioanele
Mi se urcaseră pe umeri
Eu nu am simțit nimic
De parcă văzusem doar umbre
Îmbrăcate în piele și nu reale făpturi
Mă ridic din această închipuită cădere
Ce mi se întîmplă uneori
Dar dacă dintr-odată totul va fi real
Și vor veni spre noi în încercuire
Rostogolindu-se în forță
Mulțimi de clipe adunate mănunchi
Fie și conturul lor de feline rozătoare
Insecte tîrîtoare
Nu pe trupul nostru vor năvăli
Ci vor pătrunde în creier
Așa cum închipuirea o poate face
Cu mult mai real decît
În realitatea lor cu o viteză uluitoare
Armate de clipe cu degetul pe trăgaci
Țintindu-ne dezinvolte
Pe noi
Cei cu mîinile goale
Țara nopții
Țara aceasta
Nu e țara mea
Nu să nu credeți
Că scriu despre ea
Ca despre o țară
A nopții
Stelele ei colțuroase
Orbind Universul întreg
Cu strălucirea tăioasă a lor
Sunt ruginite de sînge
Ce nu se mai oprește
Și plînge întreaga coroană
Pe firmament
Stele cumplite
Stele cu un rînjet stelar
De o frumusețe macabră
Ne urmăresc
Și nu scapă o zi un veac
De a ne îngrozi în somnul noptatic
Plin de primejdii și visuri
Ce ne acoperă
Ca și cum ar fi
Ocrotitoare
Ne tragem pe roata cumplită
A istoriei
În încercuire
De stele călătoare
Și căzătoare
Clarul
Scriam
Despre clarul letheic de lună
În care intram ca într-o baie de acid
După ce pieptul mi-l vor fi sfîșiat
Scoțînd plutitoare
Inima
Ca-ntr-un vîrf de cuțit
Rămînea capul plutitor
Întreg-întreguleț pe deasupra
Clarului letheic
De lună
În baia de acid pe care am primit-o
Prin două conducte
Ca pe o binefăcătoare
Îmbălsămare
Împletit între navele serii
Priveai inocent inima mea din vîrf de cuțit
Și capul plutitor
Din ochii căruia raze creșteau incendiatoare
Fără milă stinse
În marea cea mare
Mirador
Vei crede și tu
Peste vara galbenă veghetor
Sălbăticia îți va deschide mirajele ei incomparabile
Pe dealuri nisipoase
Uimitor, înspăimîntător
Va creșe ciulinul cît un arbor
Cu țepi vineții în loc de frunze
Mă voi cufunda în adîncuri de mări neștiute
După baia de sînge
În urma cotropitorului
Uita-voi pustiul nisipului
Lipit de tălpile tale încrustat ca diamante
La aflarea Lui
În spatele dealului înpustiit
Un alt deal înverzit
Cel cu fluturi albaștri
Și printre ei ochii verzi ai iubitului meu
Băietanul zvelt
De-o frumusețe bizară
Vei vedea cum umbre albastre de aripi mărunte
S-or așeza peste pleoape
Ca și cum ar fi ochii lui
Fluturii verzi
Pe dealul albastru
Ea
Am crezut că e ea
Se schimba aerul se întuneca văzduhul
Dar nimic din toate acestea
Eu nu am văzut
Cu ochii acoperiți de mîna înmănușată
Țesută din mușuroaie de furnici
Negre negre adunîndu-se
Dinspre colțurile ochilor
Acoperind pleoapele siderate
Încet foarte încet
Eu am plecat cu acel roi
De regine ale furnicilor
Respirat pe obrajii mei palizi ca ceara
Purtîndu-mă pe aripi
Ca pe un fulg
E adevărat că am crezut doar
A trece în altă viață
Nu în spectrul ei al pofticioasei
Al mîncătoarei de vieți
Eu am crezut că e ea
Și chiar ea era
Se adeverea