Cu biografia sa dramatic-exemplară transfigurată în operă, dar și desfigurată în dosarele de la Securitate, Ion D. Sîrbu reprezintă o situație insolită în literatura română. „Am lăsat pe alții să facă ei carieră cu biografia mea“ – declara undeva scriitorul, cu demnitate și plin de sarcasm. Pentru a contura un cât mai fidel profil, voi adopta o lectură a unui Sîrbu par lui-même și stilul indirect liber, cu parafraze ample din operă și îndeosebi din romanul Adio, Europa! Iar aceasta, deoarece protagonistul Candid Dezideriu a împrumutat multe date de la o dură experienţă de viață trăită de autorul însuşi chiar și înainte de instaurarea regimului comunist. Autobiografia, care, dacă nu ar fi dramatică, ar friza fabulosul („Adevărata mea operă este viața mea“), i-a oferit scriitorului materie primă pentru ficționalizare și nu trebuie uitat că opera de ficţiune a fost considerată… secret de stat din partea organelor de Securitate. De unde se poate trage concluzia că instituția represivă a statului se temea de puterea cuvintelor mai mult decât de comploturi și de tentativele de răsturnare a regimului. Totodată, aș vrea să pun în evidență prin schița de portret din rândurile de mai jos și ceva din inimitabilul stil al lui Ion D. Sîrbu, ales din gama paradoxalului.
Așadar, marele deziderat al lui Candid-Dezideriu Sîrbu a fost acela de a rămâne candid într-o lume considerată de lozincoreea propagandei și de activiștii seminarizați cu memorie de papagal castrat a fi cea mai bună dintre toate lumile posibile. Partea proastă a fost că acest iubitor de candoare s-a născut şi a viețuit – iluminist voltairean malgré lui – într-o ţară întunecată, a tuturor imposibilităţilor socialiste. Candid nevindecabil şi păgubos, Ion D. Sîrbu a simțit că protecția patronimă acordată de „edentatul Voltaire“ (încrederea în raționalitatea și frumusețea lumii) s-a risipit imediat într-o țară pe cale de sovietizare, unde nu aducea anul ce aducea secolul. De aceea, el a ajuns să fie un fel de monadolog dezleibnizat, un fost ilegalist comunist devenit un disident eretic periculos al comunismului în sine. Apărător al convingerilor iremediabil pierdute, Ion D. Sîrbu se considera un apărător plin de curaj şi de frică al ideilor moarte.
Nevrând să scrie, așa cum i se ceruse, texte dușmănoase împotriva modelului său tutelar Lucian Blaga, viitorul fost profesor de filosofie idealistă din fosta universitate neajunsă încă populară a dovedit că nu a avut instinct dialectic şi a fost rapid dat afară din învățământul superior. Iar aceasta, pentru că nu şi-a băgat şi ascuns minţile în cap, el zbătându-se între fosta sa conştiinţă şi prezenta luciditate. Într-o lume scoasă din țâțâni, cu indeterminismul şi neutralitatea istorică excluse, simplul fapt de a reuşi să nu fii băgat la închisoare constituia proba inteligenţei, abilităţii şi clarviziunii salvatoare. În cel mai stupid şi mai criminal secol din ultimele cinci decenii pe care le trăise, ștergerea graniței dintre adevărul victimei şi adevărul călăului îşi avea efectele sale vizibile: intrat la închisoare nevinovat, a ieșit de acolo vinovat, pentru a fi integrat unei societăți în care vindecarea era mai dureroasă şi mai lungă decât boala însăşi. Cel mai tânăr conferențiar din universitățile românești a ajuns, în perioada de sinistră subterană stalinistă, cel mai bătrân vagonetar din mina strămoșilor petrileni (după ironica autocaracterizare). Numai cine a cunoscut frica de bătaie a scăpat definitiv şi de frica de moarte, pentru că, a învăţa să mori – deloc în odă eminescian, în ţara proletarilor eliberaţi definitiv de sub domnia împăraţilor –, însemna a scăpa, pur şi simplu, de sentimentul fricii. Cel lecuit pe viață nu va mai cunoaşte nici frica de moarte, nici moartea de frică.
După detenția politică, domiciliul forțat, interdicția de semnătură timp de două decenii și supravegherea până la moarte (și dincolo de ea, preventiv, pentru câtva timp), Ion D. Sîrbu a ajuns un biet „fost“ ce a sperat să fie, dar nu a apucat decât să pară că ar fi putut să fie, de nu ar fi fost ceea ce a fost: un suberou al ghinioanelor istorice aflat în căutarea sensului ascuns al vieții sale. Neavând capul bine înşurubat între umeri, autorul romanului Adio, Europa! și-a trăit toată viaţa în paranteză, ca un suplinitor al propriei sale fiinţe ce și-a însușit prost, spre învățare, mecanismele pantomimei existenţiale. Nimic nu i-a reuşit, toate căile i-au fost curmate la jumătate de drum, pentru că pleca mereu de undeva ca să nu ajungă nicăieri. Pe drumul construirii societății socialiste multilateral dezvoltate, Ion D. Sîrbu a bătut pasul pe loc, într-un prezent prelungit, fundamentat pe capacitatea de a boicota istoria, după cum spunea și profesorul Blaga.
Suspectul de serviciu al regimului, care a lăsat sistemului represiv, potrivit logicii sale intolerante, un final deschis bănuielilor și de dincolo de mormânt, a trăit într-o amăgitoare formă statală de socialism. Aceasta nu a fost altceva decât summa lucrurilor pe care nu le-a avut și nu a mai apucat să aibă visul de aur al omenirii (comunismul), care ar fi fost summa bucuriilor ce nu ar fi existat niciodată. Starea de dedublare și de „ianusism total“ numită „stare de inversitate“ este considerată inițial ca aparținând unui fenomen de patologie morală și socială, dar ulterior se va releva faptul că aceasta este starea de normalitate a societății socialiste în care se viețuiește.
Pentru veteranul înfrânt în bătăliile de pe fronturile teoretice și care a pierdut toate păcile și războaiele spre care a fost împins (când apărea el pe front, începea retragerea – i.e. Crimeea, Stalingrad, Iași), totul părea a fi teatru şi regie autoplanificată. Istoria curgea pe deasupra, pe de lături, pe dedesubt. Într-o astfel de orânduire aberantă, orice utopie poate să devină ştiinţă, după cum, la fel de bine, orice ştiinţă poate să ajungă o simplă utopie. În procesul de făurire a omului nou pentru muncă şi iar muncă, totul era relativ şi schimbător, în afară de legea relativităţii şi a schimbării continue. De aceea, omul nou de tip socialist creștea și trăia într-o vreme în care tot ce era provizoriu era şi definitiv, iar tot ce era permis era şi neapărat obligatoriu. Dacă totul este relativ, atunci nu există decât trecere şi schimbare neschimbătoare, deoarece partidul unic avea grijă nețărmurită să nu se întâmple nimic, chiar dacă aveau loc schimbări şi în pofida faptului că oamenii se săturaseră de istorie, de dialectică, de salturi calitative prin transformarea cantității într-o nouă calitate. Genul literar care i se părea lui Ion D. Sîrbu dominant în comunism era al palinodiei: a lăuda pentru a ascunde o scârbă, a înjura pentru a proteja o iubire, a cânta gloria şi speranţa când te afli la pământ, a omagia trecutul (singurul viitor ce-a mai rămas) când te îngrozeşte de moarte prezentul ce nu se mai termină odată.
Lipsit de inteligenţă practică – bizantină în formă și socialistă în conţinut –, Ion D. Sîrbu a avut mari dificultăți în a se descurca satisfăcător cu un picior pus în socialism și cu un altul lăsat în economia pieții libere. Aceasta însemna că trebuia să se adapteze cu o agilitate de maimuţă cererii în șoaptă și ofertei pe tăcute, cumpărând la preţul dublu aceluia înscris în mercurial, conform contradicţiilor, trecătoare, dar veşnice, dintre economia privată şi aceea socialistă. Fără siguranţa zilei de azi, de ieri, de mâine şi de poimâine, autorul romanului Lupul și catedrala a rămas suspendat între capitalismul bogaților și socialismul sărăciei, fiind victima unei societăţi de consum într-o țară unde nu aveai ce consuma sau te consumai singur. Din moment ce trecutul se prezentifica, prezentul fugea când spre viitor, când spre acea parte din trecut fără pete (care nu se usca şi nici nu mai ieșea la spălatul ideologic).
Rămas un veșnic suplinitor ontologic ce și-a trăit viața în paranteză, Ion D. Sîrbu a fost omul parantetic situat din punct de vedere tipologic între categoria idealist irecuperabilă a lui homo utopicus și aceea a lui homo ridens, pentru care râsul are rol terapeutic. Este vorba despre râsul catharctic eliberator al unui revoltat permanent care nu a asistat, privitor ca la teatru, la comedia istoriei, ci, asemenea unui alt Gulliver rătăcit în țara oamenilor mici și sus-picioși, a devenit el însuși un erou de tragedie peste care au dat de-a valma ghinioanele istoriei. Dar arta lui Ion D. Sîrbu în a râde de toate și de toți a depășit cadrele teoriei estetice, frizând limitele unei adevărate ontologii.
În fața multiplelor greutăți ale vieții, râsul și veselia fac o casă sau o masă bună cu băutura. Cum refugiul în străinătate era cu neputință, rămânea ca, în perioadele melancoliilor neplanificate, retragerea să se facă în băut-ură, euforia bahică fiind un fidel aliat spațio-temporal și social în a uita de țara și iepoca în care se afla. Dacă iadul este pardosit cu bune intenții utopice, Ion D. Sîrbu și-a luat libertatea în raiul socialist de a putea râde și critica, fiind pus însă în situația de a amesteca tristețea cu veselia, disperarea cu nădejdea şi frica de curaj cu curajul fricii. Mai precis spus, îi venea să plângă, pentru că tocmai simțea că îi venea să plângă. După parcurgerea unui traseu existențial funambulesc, diagnosticul primit de pacientul Sîrbu cu un an înainte de pensionarea prematură din motive medicale a fost de „depresiune melanco lică“, dar putea fi foarte bine găsit și acela de… „autocefalie subacută“.
Într-o perioadă totalitară în care nimic nu ar fi putut trece prin furcile caudine ale cenzurii și ale Securității, adevărurile trebuiau puse, saturnalic, în gura măgarului. Încăpățânatul Gary știa ce și pe cine nu voia și a acceptat să poarte urechi de măgar. Ion D. Sîrbu se considera ca făcând parte din familia învinșilor spovediți în maniera lui Panait Istrati și dorea cu ardoare să nu plece la cele veșnice nemărturisit.
Ion D. Sîrbu a spus adio Europei din noi care murise după întâlnirea de la Yalta, cu toate categoriile ei de dreptate şi luciditate întoarse pe toate fețele de neurocomuniştii occidentali, stângiştii de fotoliu şi ideologii mai noi. Toți aceștia gândeau, răzgândeau, preagândeau și negândeau eurocomunismul în mod neadecvat și penibil, ca și azi, de altfel. Ion D. Sîrbu și-a privit torționarii în ochi cu luciditate, demnitate și ironie. A rămas ca posteritatea să-l judece – după propria-i dorință exprimată epitafic – nu după ce a făcut, ci după cele ce a refuzat a le face.