Din repertoarul politic al ultimilor ani a dispărut cuvântul dreapta.
Vocabula nu mai poate fi folosită decât cu sens negativ. Cei puțini care o mai rostesc o fac cu o vizibilă jenă, ca și cum ar mărturisi că suferă de o boală rușinoasă. Nimeni nu mai vorbește de stânga și dreapta, formulele firești atunci când vrei să descrii spectrul politic. Singurul dublet acceptabil este stânga și extrema dreaptă. Asimetria nu e deloc inocentă. Ea funcționează ca un avertisment: unul din termeni nu e legitim. A fi de dreapta e ceva dezonorant. E obligatoriu ca termenul să fie însoțit de calificativul degradant „extrema“. Discriminarea provine din obiceiul stângii și al extremei stângi de a eticheta, de a le atribui adversarilor caracteristici infamante. Am mai scris despre perfidia socialiștilor și neo-comuniștilor, care au confiscat denumirea de liberal. Uzurpând un concept onorabil, au simulat că se mișcă spre centru. Acesta a devenit, în limbajul lor, dreapta, iar vechea dreaptă, extrema dreaptă. Așa se face că, în clipa de față, pozițiile extremiste ale stângii sunt descrise ca fiind nu doar acceptabile, ci și dezirabile. Liberalismul și progresismul sunt scuturile în spatele cărora uneltesc bolșevismul și stalinismul, ispita autoritarismului și a dictaturii. Doar ei, descendenții lui Marx, Lenin și Stalin au justificarea să existe. Toți ceilalți sunt niște avortoni ce pătează lințoliul virginal al ideologiei.
Ideile profesate de cei aflați la dreapta de centru sunt mânjite cu o virulență demnă de teoriile conspiraționiste ale Războiului Rece. Compromiterea noțiunii de dreapta a fost premersă de discreditarea conservatorismului.
O mișcare politică onorabilă, rațională, care a militat întotdeauna pentru schimbarea organică a societății, s-a văzut disprețuită și acuzată de subminarea „progresului“ omenirii.
Sub presiunea stângii radicale, „conservatorismul“ a dispărut și el din limbajul analizelor politologice, fiind substituit de un construct cu valoare semantică nulă, ultraconservatorism. Ceea ce e o aberație terminologică. Asemeni comunismului, nici conservatorismul nu acceptă grade de comparație. Oamenii raționali știu asta. Nu e nevoie să spui ultra-comunism. Deja cuvântul „comunism“ e suficient (era să zic ultrasuficient!) pentru a acoperi realitatea dezgustătoare pe care o girează.
Recentele alegeri europarlamentare i-au adus în stare de excitație terminologică pe mulți activiști și reporteri. BBC-ul, cândva un barometru al decenței, bunului-gust și obiectivității, a depășit, și de data asta, așa cum o face de vreo două decenii încoace, limitele bunului-simț și ale adevărului. Una din jurnalistele proeminente ale companiei media britanice, Katya Adler, a descris rezultatul votului pentru fotoliile de la Bruxelles, drept „un marș al extremei drepte“. Pe unde o fi mărșăluind extrema dreaptă, doar ilustra reporteriță poate spune. Orașele Europei gem de protestele sindicatelor (instituții inevitabil de stânga), ale extremiștilor marxizanți și ale activiștilor ce sprijină diverse cauze ale minorităților — ceea ce nu-i califică nici pe aceștia ca fiind tocmai de dreapta.
Douglas Murray, un jurnalist cu vederi mult mai moderate decât tenorii și sopranele de la BBC, care a străbătut cinci mari orașe europene în perioada campaniei electorale, depune mărturie: n-a văzut nicăieri „cizmele“ dreptei, ci numai și numai isteria împănată cu denunțuri a extremei stângi. La Paris, de pildă, orașul în care cântecele de sirenă ale marxist-leninismului n-au încetat (și probabil nu vor înceta) niciodată, reporterul a observat doar o înghesuială insuportabilă provocată nu de dreapta extremă, ci de decizia lui Macron de a organiza Olimpiada în plin centru al Capitalei, și nu la periferii sau în provincie, așa cum ar fi fost firesc. Rezultatul: „În afară de faptul că Parisul a devenit un oraș în care e aproape imposibil să te deplasezi, a creat și un înspăimântător risc de securitate. Un atac de «inspirație islamistă» împotriva jocurilor a fost deja dejucat“.
Situația critică în care s-a ajuns la nivel european (și pe care o resimțim din ce în ce mai puternic și în România) nu are, de fapt, de-a face cu presupusa revigorare a dreptei.
Explicația se află în eșecurile răsunătoare, pe toată linia, a partidelor moderate. Ceea ce a trecut, inițial, drept raționalitate și inteligență, s-a dovedit a fi, în cele din urmă, eroare grosolană și stupiditate. Drama ultimului deceniu constă în neputința de a ține sub control invazia de populații din Africa și Asia — e vorba de imigrația ilegală.
Decizia nesăbuită a Angelei Merkel de a încălca legislația țărilor europene privind inviolabilitatea spațiului național a antrenat un tsunami politic, economic și umanitar fără precedent. La rândul lui, acesta a declanșat, într-o serie neagră parcă fără sfârșit. Toate chestiunile ce păreau înghețate sau măcar amorțite din interiorul societăților, de la cea a vârstei pensionării, la degradarea galopantă a nivelului de trai și la restrângerea drepturilor omului și cetățeanului, inclusiv libertatea cuvântului, au izbucnit cu violență.
Între altele, asistăm și la moartea iluziei privind rezolvarea dramei refugiaților. Despre această chestiune a conferențiat recent la Universitatea de Vest din Timișoara Matei Vișniec. Din cele trei mari valuri de emigranți din perioada postbelică, doar unul singur poate fi descris (cu mult optimism, de altfel) ca un succes. Și anume, cel al azilului, al deplasărilor de populații din anii ’50-’60, care au avut un triplu caracter: politic, economic și umanitar.
Cei sosiți atunci în Occident plecau din țări dominate de sărăcie și violență politică sau militară. Acei emigranți au fost fericiți să găsească un adăpost, să poată munci și să beneficieze de avantajele asigurate de societățile democratice.
S-a sperat că va urma o perioadă a integrării. Ea îi viza atât pe refugiații politico-economici menționați, cât și pe copii lor, născuți în Occident, dar și noile pături sosite în anii ’80, a căror motivație era esențialmente economică. Procesul s-a soldat cu un fiasco răsunător. Emigrații din valul al doilea și al treilea n-au mai fost dispuși să accepte legile și cutumele țărilor de adopție, recurgând chiar la mijloace extreme pentru a-și afirma pozițiile anti-occidentale. Aceasta a dus la enclavizare și la radicalizare violentă (cu motivație religioasă), ceea ce a zădărnicit și ultima iluzie legată de emigranți: conviețuirea.
Declarat sau nu, ne aflăm în etapa unui război al civilizațiilor. Eșecul partidelor mainstream se leagă și de refuzul de a recunoaște adevărurile evidente privind dificultatea coabitării.
Ascunderea sub preș a situațiilor conflictuale, incapacitatea de a răspunde frontal provocărilor acute de natură ideologico-religioasă, cu intense note rasiale, temporizarea și minciuna de sine au potențat drama insolvabilă de azi.
Au toate acestea vreo legătură cu polarizarea stânga-dreapta? Au. Dincolo de orice dubiu, politicile partidelor de guvernământ de stânga sau de obediență stângistă, cu populismul lor sans rivages, au indus sentimentul că vor rezolva cât ai bate din palme problemele care îi afectau pe cetățeni în mod direct — inclusiv, și mai ales, emigrația ilegală. Au dat greș pe toată linia, creând un haos social și moral de proporții. Acesta e motivul, și nu dominația inexistentului „extremism de dreapta“, pentru care electoratul s-a orientat spre partide și lideri politici populiști. Aceștia le dădeau impresia că au soluții sau că măcar îi ascultă.
Ca dovadă, nu extrema dreaptă a câștigat alegerile la nivel european. Desigur, în parlament au pătruns destule personaje bizare, sulfuroase, demagogi nefrecventabili și scrântiți cu acte în regulă. Ei sunt reprezentanții celor care au ținut să-și manifeste printr-un vot aberant protestul față de minciunile care li s-au servit ani în șir. Dar nici acum stânga fanatică și iresponsabilă nu a tras vreo învățătură din realitatea dramatică existentă nu doar la nivel european. Presa corect-politică nu prididește să pună eticheta degradantă de „extremă dreaptă“ pe toate partidele care nu se revendică de la biblia marxistă. În schimb, extremiștii adevărați sunt trecuți cu vederea. Și uite-așa, până și șoșoaca noastră națională are toate șansele să fie așezată în rând cu personalități și partide care, ele, n-au de-a face cu extremismul.
Pasiunea ideologică a stângii e atât de fierbinte încât realitatea și logica se topesc sub forța ei ca o lumânare. Să îi descrii pe Giorgia Meloni, pe Éric Zemmour sau pe alți lideri politici democrați din Spania, Olanda, Italia, Germania sau din Marea Britanie ca „extremiști de dreapta“ înseamnă să-ți pierzi uzul rațiunii. Dar efortul gigantic de culpabilizare nu are viață lungă. Sintagma „extrema dreaptă“ și-a pierdut deja mult din semnificație, din moment ce e aplicată, fără urmă de logică, nediscriminatoriu, oricui „nu e cu noi“.
Singurul efect previzibil al acestei amalgamări ticăloase e exonerarea veritabililor extremiști (care există chiar și în partide onorabile).
Adevărații extremiști se bucură de o stranie impunitate, fiind tratați drept un fel de rău necesar. Lipsa de onestitate, calculul meschin, ura irațională joacă însă roluri prea importante în politică pentru a fi contracarate de logică și bun-simț. Concluzia realmente gravă e că societățile occidentale au atins un grad insuportabil de toxicitate. Putem analiza la nesfârșit motivele pentru care s-a ajuns aici, dar asta nu ne ajută la nimic. În schimb, dacă dorim cu orice preț să vedem mărșăluind „cizmele extremei drepte“, e suficient să analizăm dezlănțuirile de ură și violență ale organizatorilor marșului recent de la Paris împotriva rezultatelor alegerilor europarlamentare. Acolo se află „extrema dreaptă“: în chiar inima extremei stângi.