A apărut de curînd o carte ce readuce în prim-plan figura aproape uitată a marelui critic, o carte ce îndeamnă la reflecție: Curs de estetica poeziei (Editura Muzeului Literaturii Române, 2024). Din grupul lovinescienilor, Vladimir Streinu a făcut parte printre primii: formau noua generație maioresciană și își purtau eticheta cu mândrie. Moșteniseră de la mentorul Junimii concepția asupra literaturii, iar de la Lovinescu – pasiunea pentru nou și finețe analitică. Acestui prețios legat, fiecare dintre membrii grupului i-a adăugat o notă personală frapantă. Despre Vladimir Streinu putem spune că a fost, din păcate, pândit toată viața de neșansă. A crezut în tinerețe că se va afirma ca poet, dar și-a dat devreme seama că nu putea ajunge unul de primă categorie. A trecut apoi cu întârziere la critica literară, pentru a observa apoi că nu critica literară îi convenea, ci mai degrabă istoria literară. A început studii doctorale la Paris, repede întrerupte și fără a obține vreo diplomă oficială. În fine, a rămas toată viața un modest profesor de liceu, în provincie și la București, lipsit însă de notorietatea unui Lovinescu sau Cioculescu. Cea mai dureroasă neșansă a vieții lui Streinu a provocat-o însă situația României de după ultimul război. Deținut politic, dat afară din învățământ, trăind din slujbe mizere, a îndurat totul cu stoicism. Încadrat în faimosul lot al intelectualilor Noica-Pillat, a fost condamnat la ani grei de închisoare și, în condițiile detenției, s-a îmbolnăvit grav. Doar cu puțini ani înaintea sfârșitului a început să-i surâdă și lui soarta: directoratul la Editura Univers ori invitația de a ține un curs la Universitate au venit amândouă prea târziu pentru acest strălucit intelectual. Când Șerban Cioculescu, prietenul său, aflat în fruntea Catedrei de literatură română de la Facultate a reușit, cu mari dificultăți, în 1970, să obțină numirea lui Streinu ca profesor, acesta a beneficiat doar de un singur an de profesorat. Cartea de față demonstrează, din păcate postum, originalitatea profundă a gândirii esteticianului și criticului, autor care își dăduse măsura valorii în câteva alte cărți cu adresă precisă (despre Ion Creangă, Calistrat Hogaș etc.). Ceea ce l-a deosebit de la început pe Vladimir Streinu de colegii săi de generație a fost atracția sa spre stilistică. Socotită până atunci o disciplină pur lingvistică, destinată cercetătorilor limbajului, stilistica începuse în anii 1930 să fie utilizată și în analiza literară. Tudor Vianu, cel care a marcat la noi, începând cu 1950, granițele stilisticii literare, fusese precedat de încercările lui Ibrăileanu ori D. Caracostea. Lucrarea lui Vladimir Streinu, care reprezintă trecerea la un nou tip de analiză a literaturii, a fost teza sa de doctorat, reluată ulterior și publicată sub titlul Versificația modernă (1966). Era mai degrabă o urmărire intuitivă a relației dintre prozodie și specificul literar al primilor noștri poeți romantici. Stilistica apărea aici atacată pe latura prozodiei. Chiar dacă viziunea asupra textului poetic se afla astfel întrucâtva limitată, Streinu realiza totuși introducerea stilisticii în istoria literară. Până la el, Caracostea realizase mai degrabă o cercetare lingvistică pe material literar. Stilistica a jucat pe neașteptate și un rol politic, unul nefast, în cazul lui Streinu. Când, în 1971, a început la noi o campanie furibundă de re-ideologizare comunistă, cursul ținut doar un singur an de zile de Streinu s-a transformat în ținta preferată a politrucilor universitari. El a fost acuzat de ignorare a marxismului și a principiilor sale estetice. Faptul că între timp autorul murise a făcut ca atacurile la adresa viziunii sale să se bucure de impunitate absolută. Vom putea vedea prin cartea recent apărută care au fost ereziile de care s-a făcut vinovat Vladimir Streinu în ochii ideologiei oficiale.