Terminasem clasa a XI-a de liceu în Florida și hotărâsem să nu urmez tradiția familiei de a studia medicina. Succesele școlare în direcția literară îi convinseseră pe părinți, iar bunica se ocupa deja de câțiva ani să facă din mine „om cult“.
„Tu ai auzit de Nicolae Manolescu?“, m-a întrebat ea, lăsând ziarul deschis în poală ca să ridice privirea peste ochelari și să-mi vorbească profesoral.
„Nu sunt sigură“, răspunsesem.
Domnul Manolescu, mi-a spus, fusese ceea ce doamnele din generația ei numeau „un bărbat bine“, mă rog, acum era „senior“, dar cel mai important lucru de știut era faptul că era un critic literar foarte mare, dintre cei mai mari pe care îi are România.
Se mai vorbea de domnul Manolescu când o vizitam pe Liana, fiica lui Liviu Rusu și prietena cea bună a bunicii. Stăteam pe fotoliile confortabile din biroul profesorului și le ascultăm cum depănau amintiri și își aminteau de „oameni cu stil“ – printre multe, apărea și numele lui Nicolae Manolescu, cu toate că nu fusese de acord cu profesorul Rusu, – amândoi fiind intransigenți când vorbeau despre literatură, au fost neînțelegeri între cei doi.
În anii de facultate mi-am conturat interesul dublu pentru genul poetic și literatura est-europeană, și voiam să cunosc tot ceea ce înseamnă literatură română. Mi se părea de atunci că datorez originilor mele să contribui la o mai mare vizibilitate a culturii române în mediul anglofon. Petrecând o lună la Palatul Brâncovenesc de la Mogoșoaia, am avut șansa să particip la excelentele cursuri de literatură română ale lui Paul Cernat și acolo m-am familiarizat cu lucrările de bază ale lui Nicolae Manolescu, care mi-au deschis ochii asupra valorii oamenilor de litere români, dar și asupra autorului însuși.
După câțiva alți ani a urmat invitația de a participa la Festivalul de Literatură al tinerilor de la Neptun. Nu mai fusesem niciodată la mare în România și făceam plimbări lungi dis de dimineață pe pustia Plajă a Meduzelor. Vila Scriitorilor, aerul ei bătrânesc și tihnit, ca ora de somn la casa bunicilor, părea înghețată în anii ’70, și se apropia momentul de întâlnire cu întregul juriu și, bineînțeles, cu capul care purta coroana: al lui Nicolae Manolescu.
De altfel, fusesem prevenită că avea să semene cu cina la masa Regelui Irod. Dar când m-am așezat în fața domnului Manolescu în sala de jurizare, a devenit clar pentru mine că cei care vedeau lucrurile în felul acesta nu crescuseră într-un mediu ca al meu, în care exigența era firească.
La ultimul său sejur la Neptun, dl Manolescu zâmbea rar, când făcea ironii pe care tinerii nu le gustau. Mă uitam în jur: obraji îmbujorați, ochii temători – în pofida polemicii care se învârtea că o tornadă de comentarii împotriva sau în favoarea lui pe social media, părerea lui Nicolae Manolescu încă mai conta, era clar. În pauze, atmosfera era destul de tensionată. Mesajul lui era foarte clar: tânăra generație suferă la capitolul cultură în general și la citit în particular, iar acest lucru este inacceptabil.
Eu am fost una dintre ultimele persoane care urma să-și prezinte versurile: lucru mereu agonizant pentru mine, fost copil timid, dar mi-am propus de la început să scrâșnesc din dinți, știind că n-ai încotro în poezie, disciplina care și-a păstrat, precum luptele omului cu taurii, o „performativitate“ caracteristică societăților primare. Mă incomoda faptul că accentul meu american ar putea să distragă de la conținutul textului, că aveam să par amuzantă, dar, în mod involuntar, am continuat totuși să citesc cu străduință. Ridicând un ochi de sub sprânceană, am zărit doi membri ai juriului zâmbind „pe sub mustață“. Mi-am întors privirea pe foaie. Spre domnul Manolescu n-am îndrăznit să mă uit.
Ultimul poem pe care l-am citit se încheia în felul următor: „Pentru a fi completă, trebuie să mă copiez – să nu rămân un film niciodată developat“.
Am ridicat privirea.
„Credeam că urmează să fie developat“, a răspuns domnul Manolescu. „Mai vreau!“, a râs.
M-am întors la Cluj cu glorie: „Ce onoare, marele Manolescu!“ M-am tot gândit să îi scriu, dar parcă nu îndrăzneam. Era și greu să ajungi la el personal. M-am dat până la urmă păgubașă, dar mai mult de propria nesiguranță.
Oportunitatea s-a ivit iar la Iași, unde mă invitase tot domnul Manolescu, ca Scriitorul Lunii Septembrie. Mă grăbeam să ajung la prelegerea lui, necunoscând orașul, dar cum aparent nici taximetristul nu îl cunoștea, nu am mai ajuns. Iar la Gala în sine am vorbit puțin, evenimentul cu public zăpăcindu-mă. S-a retras imediat după cină și la micul-dejun nu ne-am mai văzut.
La scurtă vreme după Iași, am petrecut câteva zile la București, cu speranța de-a trece pe la „România literară“ și pe la USR, dar iar intervenise ceva, nu ne puteam intersecta nicicum. Nu-i nimic, mi-am spus, îl revăd la Alba Iulia sau la Cluj, în iunie.
În ziua de 23 martie, m-am dus la cabana de la Mărișel. Era locul nostru de suflet în familie, dar, de când plecase bunica la ceruri, amintirea era mai degrabă dureroasă – semi-paragina în care căzuse cabana amintea usturător de sentimentul meu de vină, că nu avusesem grijă de ea cu destulă atenție și pricepere, și vilele care se înghesuiseră peste sărmana noastră bucată de pământ erau bomboană chimică pe creștetul colivei, dovada faptului că, oricât te-ai strădui, nu poți opri mersul timpului și nici progresul intruziv al lumii din jur.
Și totuși a fost o zi deosebită. Am revizitat pădurea magică, unde culegeam gălbiori și afine, am pășit pe urma lăsată de talpa ursului. Peste drumul înapoi, când soarele apunea într-un roz delicat, a trecut prin fața mașinii o vulpe albă, plonjând lung prin aer în fața parbrizului, și în lumina reflectoarelor părea verzuie blană ei stufoasă. Am reușit să nu o lovim. Se ridicau stelele pe cer.
Mi-am verificat telefonul când am ieșit din mașină, înapoi la Cluj.
Am ratat ocazia să stau de vorbă cu el mai mult, să îl înțeleg mai bine. Avea să rămână pentru totdeauna într-o oarecare penumbră, un nume rostit într-o mie de tonuri și nuanțe.
„Ai auzit de Nicolae Manolescu?“ a ajuns să fie un laitmotiv inadvertent, căci numele lui a continuat să bântuie prin aer după ce soarta i-a dat un brânci abrupt în întuneric. Unii îl invocau pe Niki cu duioșie, pentru alții „Manolescu“ era în sine un sinonim pentru dezgust; câte unul mai strâmba din nas ironic vorbind despre „Apolzan“. Dar Nicolae Manolescu nu lăsa loc de interpretare atunci când vorbea, și mai ales nu se juca cu literatura. Era de o intransigență intimidantă, dar celor pe care îi îndrăgea a continuat să le dăruiască chiar și dincolo de mormânt. Îi lăsa, cred, pe visători să fie visători. Cât de multe făcuse pentru alții, cât de mult a acoperit, cât de mult a contat. Regret nespus că nu am știut să-i mulțumesc la timp.