În stagiunea trecută am văzut la Teatrul Național din Cluj Cîntece șamanice, o călătorie spirituală propusă de omul de teatru Caglar Yigitogullari după Conferința păsărilor. Poetica folosită, minimalismul și performața cu totul specială a actorilor m-au determinat să recitesc lucruri, să-mi reanalizez experiențe, să dau deoparte totul că să pot să primesc puritatea acestui gen de spectacol și a lor, așa cum am mărturisit în textul meu de atunci. Am revenit la Cluj, la sfîrșitul acestei stagiuni. Și pentru că m-am simțit parte a acestei căutări, dar și pentru că am avut nevoie de intervalul al doilea al acestui parcurs. Se numește Slujitorii frumuseții, un scenariu de Caglar Yigitogullari, inspirat de poemul filosofic Bhagavad Gita, parte din epopeea hinduistă Mahabharata. Am încă trăiri proaspete din inițierea mea și analiza unor fragmente anume din textul acesta, în diferite traduceri, mai am variantele propuse de doi colegi de ai mei de facultate, ca alternativă de studiu. Universul acesta pare permisiv, larg, atotcuprinzător. Am cochetat destui cu iluzia că sîntem înăuntru, mai mult de la sine, în cercetare filologică. N-a fost atît de ușor. Pentru că nu este deloc doar asta. Pentru că este nevoie de o deschidere mare, personală, în multe sensuri, de exercițiul permanent al autocunoașterii, făcut cu sinceritate absolută. La început, m-am simțit la margine. Cu zeci de notițe și conexiuni. Dar tot la margine. Am avut nevoie de timp ca să-mi îndepărtez convenții, verdicte, nenumărate în anii tumultoși ai tinereții, să mă curăț de capcane mentale și, mai ales, de agitația aferată și ineficientă. Singur îți dai seama dacă pleci sau rămîi. Este ca o cernere într-o sită invizibilă. Cam în felul acesta cred că s-a format și trupa celor două călătorii inițiatice ale perfomer-ului turc. El însuși un explorator de simțuri, limite și experiențe. Un actor, un artist plecat din Turcia la schimbarea regimului pe un drum nu al pribegiei, așa cum mi s-a părut, ci pe unul cu mult mai complicat, acela al descoperirii sinelui și al relației acestuia cu ceilalți. O chestiune întinsă pe două axe. Una orizontală, a parcurgerii, a asimilării, poate cantitative, a lui „ce“, a doua, verticală, a înțelegerii, a decantării calitative, a perceperii înaltului și a lui „cum“.
Demersul stă, și aici, pe rolul și importanța poveștii. Din punctul de vedere al conținutului, sensului, învățăturii. Al felului în care formulezi întrebarea, întrebările care îți pot fi călăuze către acele răspunsuri ce te pot scoate din întuneric și te pot îndreapta către lumină. În scenariul său, regizorul comprimă istoria din Gita într-o pastilă intensă, foarte intensă, filosofică, altfel structurată decît Cîntece șamanice, o aventură mult mai poetică, mai caldă, într-un fel. Acum, tema este războiul. Atmosfera este mai austeră, mai rece, oarecum tăioasă. Extrem de directă. Căldură vine doar din adîncul întrebărilor alese pentru acest ciclu. Acolo este un moment, în întrebare și în răspunsul formulat imediat, scurt. I-am urmărit pe cei șapte actori, muzicieni, cîntăreți, cor și soliști, transmițătorii unor mesaje emoționale puternice, care sondează fragilitatea umanității, precum și vanitatea ei. Concret, depresia și îndoiala prințului Arjuna. Doar Zeul Krishna îl poate însoți în blocajul de sine. Pe front, Arjuna nu știe dacă să declare războiul, să lupte, deci, împotriva unor membri ai familiei sale. Și înțelege că are mult mai multe întrebări de rostit către maestrul său Krishna. Urmărim o poveste despre „cum“ și nu despre „ce“. Despre o călătorie din întuneric spre lumină. „Toate întrebările își pot afla răspunsul, Arjuna, dacă asta este ceea ce îți dorești. Însă, o dată ce ai învățat răspunsurile, nu le mai poți dezvăța.“ Îi spune Zeul Krishna, Prințului temător, gînditor, care rostește mai degrabă ca o afirmație decît ca o interogație îngrijorarea „ce om sănătos la cap ar putea trăi în această lume fără să-și piardă mințile“.
În studio-ul „Euphorion“, păstrînd spațiul intim și apropierea de spectatori, regizorul construiește totul simplu și foarte inventiv. Ca și data trecută, Corul ca personaj, Krishna și Arjuna devine fiecare membru al Corului, pe rînd, trăind propria experiență directă. Vocile Prințului Arjuna, fețele fricii, însingurării, depresiei, înfumurării, treptele devenirii lui și cele ale unui soi de smerenie au tot atîtea texturi cîtă diversitate este în ceea ce fac actorii. Frontul războiului: un șir de biciclete pe care se antrenează războinicii gată de luptă. Costum sport, cu căști simbol pentru coiful emblematic. De aici, pe rînd, fiecare se desprinde, vine în centrul scenei, și pune o întrebare. Fiecare este, pe rînd, inițiat. Fiecare își pune o mantie magică sub acoperămîntul căreia are acces la taina Zeului. Muzică ritualică, percuție, clape, chitară electrică. Sonorități din multe lumi ritualice. De fapt, acest show este o sumă de ritualuri care se dezvoltă în acest binom, întrebare-răspuns. Un întreg drum spre esență, spre simplu. Dar cît de greu este acest „simplu“. Care este primar. Nu simplitate, nu primitiv. Este un performance bazat pe alte tehnici, pe provocarea unui alt tip de emoție, atît pentru actori, cît și pentru spectatori. Pe care îl descopăr, în fața căruia am mirări. Totul este intens, dramatic, cu un control permanent asupra tensiunii. Nu știu cum îi conduce artistul turc, ce și cum îi învață să descopere despre ei ca actori, ca oameni, că trăitori în aici și acum. Cel mai mult se apropie, pentru mine, în experiența pe care am traversat-o ori de cîte ori am văzut derviși. Un altfel de spectacol. Treptele inițierii sînt tot atîtea trepte de aflare a adevărului, de întîlnire cu lumina. Este ca și cum străbați întunericul ca să zărești soarele. Energia actorilor este compexă. Ca și evoluția lor. Dusă mai departe acum. Un nivel mai sus față de Cîntece șamanice. Mă întreb ce au aflat mai mult acum, cum au șlefuit acest limbaj al minții și corpului, al vocii interioare și al exprimării ei în armonie cu toate celelalte componente. Este atîta minuție și atîta mister. „Suferința minților luminate care se supun minților încuiate. Suferința tăriei și a curajului sufocate de invidie, de dorința lacomă de putere și de teama de schimbare. Schimbarea este libertate, schimbarea este viață. Știm asta. Dar totul moare în război.“ Îi văd altfel pe cei ce parcurg această experiență. În grade subiective, în exprimare atît de personală. Oare cum este posibilă această metamorfoză? Ce a identificat în ei Caglar și nu alți regizori cu care au colaborat toți? Intuiția lui consolidează exercițiul și inițierea. Personalizează. Alt tip de performanță. Alt palier al Ancăi Hanu, al Sînzianei Tarța, al lui Mihai Nițu. Este uluitor ce fac. Și, mai ales, cum. Cum rostesc, cum se uimesc, cum eliberează incantațiile și dansul. O față de tragediană a Dianei-Ioana Licu. O față de film. Un costum se transformă într-un element central al întregii demonstrații. Un gînd-cheie. Inteligența și ingeniozitatea Sânzianei Tarța, care face și costumele aici. Mantia această amplă, aurie, dintr-un material care foșnește viu este ca o coadă de păun. De cîte ori actorii și-o pun, mișcarea „ridică“ poalele și vedem aplicațiile unor delicate pene de păun. Înfoială și vanitate. Dar și frumusețe. Frumusețea înțelepciunii, a suitei de lecții pe care Arjuna le descifrează cu ajutorul lui Krishna. Și iar războinicii pedalează. Ca dintr-un dinam se alimentează luminile din spectacol. Dansul, mișcarea, emoția trupului prelungesc emoția cuvîntului. Este atîta frumusețe acolo. Și liniște după zbucium. Un manifest despre libertate. O aflare a luminii. Uneori, cu o prea apăsată tentă etno din tabloul autohton. Poate reglabilă.
Acum un an am spus că este nevoie de curaj ca să faci asta. De anume riscuri. Ca director, ca regizor-călăuză, ca demers artistic și actoricesc. Astăzi spun că am mers împreună cu păsările și cîntecele șamanice ca să am cum să mă aflu mai aproape de slujitorii frumuseții. Tuturor, recunoștința mea. Și a lui acest „împreună“.
„A fost o noapte minunată, a fost Soare.
Nu mă lăsa să uit vreodată.
Nu mă lăsa să uit vreodată.
Nu mă lăsa să uit vreodată.“