Starea lecturii
Recent, împreună cu Varujan Vosganian și Angelo Mitchievici, am participat la o întâlnire cu Dan Iacob, directorul general al Grupului Editorial Art. Subiectul discuției, activitatea viitoare a Editurii Cartea Românească, în cadrul colaborării dintre Uniunea Scriitorilor și acest grup editorial: a fost vorba despre numărul de titluri care vor apărea anual, structura acestor titluri și condițiile grafice, organizarea unui concurs de volume în manuscris destinat tinerilor scriitori în vârstă de până la 30 de ani.
Evident, cadrul discuției s-a lărgit ajungându-se la ceea ce este cel mai preocupant pentru domeniul literar, și anume starea lecturii, permanenta și accelerata diminuare a consumului de carte beletristică – câtă carte se cumpără și se citește. Din perspectiva noastră, a autorilor de literatură, situația stă dezamăgitor, am constatat acest adevăr în numeroase rânduri și din atâtea întâmplări: generațiile mai noi de elevi care, seduse/ capturate de internet, de telefoanele mobile, de rețelele sociale și de înșelătoarele universuri virtuale, au scos cărțile de literatură din sfera lor de interes, apoi numărul mare de analfabeți funcțional, apoi lipsa unui feed-back din partea unui public avizat, la cărțile românești, oricât de bune ar fi ele etc.
Dar, privită de pe versantul celălalt, adică prin ochii unui editor, lucrurile stau încă și mai rău. Oamenii implicați în industria cărții au de partea lor argumentul irefutabil al cifrelor. Iar bilanțurile financiare arată toate, fără putință de tăgadă, sensul devenirii, de la an la an – un alarmant declin. Condițiile sunt atât de dificile încât apare ca un gest de donquijotism să scoți carte românească în România și să te menții pe piață, să te încăpățânezi să nu sucombi. Se citește atât de puțin încât acest popor devine un favorit la titlul de popor-care-respinge-cartea. Așa cum poporul evreu este la antipod, un popor al cărții. Faptul că este disprețuită literatura, cea națională în primul rând, îi afectează nu doar pe scriitori și pe editori, ci, și acest fapt e grav, lezează nația în întregul ei, până la stratul cel mai de adâncime al firii sale.
De aceea o reacție trebuie să existe. Una imediată și concretă. Dan Iacob amintea niște inițiative din anii trecuți, vouchere pentru cărți acordate profesorilor sau altele destinate copiilor/ elevilor dintr-un sector al Capitalei. Ambele și-au dovedit utilitatea: au stimulat vânzarea de carte și au ajutat editurile să reziste. De asemenea, necesar și extrem de folositor ar fi un program guvernamental, având la dispoziție o sumă consistentă, prin care să se achiziționeze carte valoroasă (cu precădere contemporană și românească) pentru bibliotecile publice și școlare. (Fondul de carte al acestor importante instituții de cultură, bibliotecile, este sărac, este învechit, deloc atractiv pentru posibilii amatori de literatură.) Se poate replica: dar cum, acest sector al cărții este muribund și numai prin intervenția statului poate fi salvat? Poate nu e muribund, dar n-o duce deloc bine, e limpede. Și apoi, da, statul are datoria să facă demersuri întru protejarea domeniilor vitale, aflate în pericol. Dacă se acordă vouchere pentru încurajarea turismului autohton, de ce nu s-ar acorda și pentru lectură, cu alte cuvinte pentru sănătatea, pentru buna condiție a minților noastre? Formele de stimulare a lecturii și de protejare a literaturii scrise în propria limbă sunt diverse. De pildă, tot Dan Iacob vorbea despre o inițiativă legislativă din Ungaria, dacă nu greșesc, unde un tiraj minim de 500 de exemplare din cărțile scriitorilor maghiari sunt achiziționate de stat, pentru biblioteci. N-am verificat dacă e așa, dar ideea mi se pare foarte bună. De ce n-am aplica-o (și) noi? (G.C.)
Război și pace
De curând, Viktor Orban, aflat la președinția rotativă a Consiliului Uniunii Europene, s-a dus la Kiev, din proprie inițiativă, fără mandat din partea partenerilor occidentali, și i-a cerut lui Zelenski încetarea focului. Cu vădită plăcere juca acolo rolul de pacificator, pe care nu i l-a încredințat nimeni. Apoi, i-a făcut o vizită și prietenului său de la Kremlin și a interpretat aceeași partitură a mediatorului care, vezi Doamne, vrea să aducă pacea. Demersul său e și ridicol și revoltător. Cum vine asta, să le ceri ucrainenilor să depună armele, să se-mpace cu agresorii care le-au invadat țara (împăcarea fiind echivalentă aici cu cedarea teritoriilor ocupate de ruși!…)? Avea dreptate un comentator politic de la una din televiziuni: cineva dă buzna peste tine în casă, îți ocupă o parte din locuință, o devastează, îi omoară pe apropiați de-ai tăi și tu zici Foarte bine, hai să cădem la pace, să împărțim locuința!…
Situația aceasta seamănă izbitor cu istoria, atât de tristă, de care am avut parte noi în dezbinata noastră comunitate scriitoricească. Câțiva membri, să-i numim colegi?, au negat existența Uniunii Scriitorilor, au constituit o Uniune paralelă, ne-au târât prin murdare scandaluri de presă și prin procese absurde, ne-au produs mari daune de imagine și pecuniare, iar acum, unele voci de buni samariteni, aflate în postura de Viktor Orban, cer să ne împăcăm, adică să-i reprimim în organizația pe care au căutat prin orice mijloace s-o distrugă. E normal? (Cronicar)
Din revistele literare
Revista „Arca“ (nr. 2, 2024) se deschide cu un remarcabil editorial intitulat Criticul, semnat de Vasile Dan: „…Nicolae Manolescu a refuzat să lase jos arma critică cu care despărțea imperturbabil apele de uscat, adică valoarea de nonvaloare, vocația de impostură. De data asta nu atât prin cronica literară din hebdomadarul cel mai important (de nu singurul) din țară, «România literară», cât prin Istoria sa critică a literaturii române și Istoria literaturii române pe înțelesul celor care citesc. Consecința? Uniunea a supraviețuit sub mandatele sale mai multor «războaie» interne, unele în presă, altele dezagreabile și insultătoare în instanțe, mai multe decât toate la un loc de la înființarea sa (în 1909) și până astăzi. Criticul literar Nicolae Manolescu a rămas semeț, demn, în picioare până la sfârșit. Activ. Cicatricile murdarelor atacuri, șicane, calomnii, injurii, ingratitudini – fiindcă multe veneau chiar de la discipolii săi, lansați de el în marea literatură – le purta demn ca pe niște ignobile semne. Fără semnătură. Acum, nu m-aș mira, fiindcă tot nu mai e în viață, unii să schimbe, fără nicio remușcare, macazul.“ Din același număr al revistei arădene, am mai reținut: o largă relatare despre Colocviul Național al Revistelor de Cultură de la Săvârșin, cronici literare de Viorel Mureșan, Radu Ciobanu și Romulus Bucur, un articol de Carmen Neamțu dedicat memoriei lui Alex Ștefănescu, Insomnii vinovate de Horia Al. Căbuți, alte articole critice, sub genericul Lecturi paralele, semnate de Doina Adriana Nicolăiță, Andrei Mocuța, Laura Cuciureanu, Alexandru Moraru, Ionel Bota, Ilinca Bernea și Gabriela Adina Marco.
Revista „Luceafărul de dimineață“ (nr. 6) consacră câteva pagini de text și fotografii recentelor alegeri de la Uniunea Scriitorilor. Astfel, în editorial, Aurel Maria Baros face un necesar istoric al acestei asociații scriitoricești, de la Societatea Scriitorilor Români și până la Uniunea Scriitorilor, aceasta din urmă cu cele două etape ale sale despărțite de anul 1989. Trecerea în neființă a lui Ioan Es. Pop este marcată printr-o selecție din poemele sale antologice. Amalia Lumei scrie despre Ion D. Sîrbu, iar Gheorghe Glodeanu îi dedică un eseu lui Franz Kafka, de la moartea căruia s-au împlinit o sută de ani. Poeme de Lucian Vasiliu și proză de Dan Stanca, Două narațiuni istorico-legendare din secolele al XIII-lea și al XIV-lea de Ovidiu Pecican, pagina de mini-lecturi critice a lui Horia Gârbea și consemnările numeroaselor evenimente literare organizate de Uniunea Scriitorilor în acest an completează sumarul acestui număr al revistei bucureștene.
Am primit la redacție câteva numere recente ale elegantei reviste de cultură „Littera Nova“, pe care o scoate la Madrid poetul Eugen Barz. Din sumarul bogat al numărului 4/ 2024 semnalăm grupajele de excelentă poezie românească semnate de Liviu Ioan Stoiciu, Vasile Igna, Marian Drăghici, Ioan T. Morar, Gellu Dorian, Ruxandra Cesereanu și Robert Șerban. De menționat și proza lui Radu Ciobanu, precum și articolele critice de Felix Nicolau, Viorel Mureșan, Mircea Moț și Ioan Holban.
Numărul 6 al revistei timișorene Orizont nu iese din cadrul său obișnuit: este foarte interesant. Cornel Ungureanu semnează articolul Bucovina între Matei Vișniec și Ciprian Porumbescu, Cristian Pătrășconiu stă de vorbă cu Tudor Dinu despre „desfătările balneare la români“, cronici publică Alexandru Budac, Alexandru Colțan, Grațiela Benga, Alexandru Ruja, Angela Martin și Marian Odangiu, iar ancheta revistei îi pro voacă pe mai mulți scriitori să răspundă la întrebarea Ado lescent/ matur?. De citit și ru bricile fixe susținute de Dan C. Mihă ilescu, Valentin Constantin, Vladimir Tis măneanu, Pia Brînzeu, Robert Șerban, Adina Baya, Cristina Che vereșan și Ioan T. Morar. (Cronicar)