Vorbesc umbrelor, vorbesc vidului, celor care, dați uitării, uitați vor fi. Cel care ESTE îi va ține minte pe cei uitați? Unde e Realitatea? Am vrut să retrăiesc în alții, dar ceilalți par adînciți ei înșiși în irealitate.“ Eugène Ionesco. Căutarea intermitentă.
Ionesco îl face pe Bérenger să zboare. „A vrea înseamnă a putea.“ Pietonul aerului este o piesă destul de rar montată. Călătorie în lumea morților, la fel. Tompa Gabor și Silviu Purcărete sînt regizorii care cunosc codul scriiturii lui Ionesco. Și care, de aceea, au făcut spectacole memorabile. „Cîntăreața cheală“ a lui Tompa de la Teatrul Maghiar din Cluj a fost nu doar un spectacol mare, impecabil, cu o idee regizorală genială, cu actori desăvîrșiți, un mecanism scenic filosofic și ludic, a fost o re-introducere a lui Ionesco în libertatea noastră, în mișcarea noastră teatrală. O re-descoperire a unui tip de teatru, de replică. Pentru mine, în linia aceasta a montărilor Ionesco semnate de regizorul Tompa Gabor a mai fost Noul locatar din 2003, de la Teatrul Nothern Stage Ensemble din Newcastle, în scenografia lui Helmuth Stürmer. Acum, se adaugă Pietonul aerului, făcut de Tompa la Teatrul Național din Cluj. Un poem vizual și filosofic despre artă, viață și moarte, dens, păstrînd cu sfințenie transparența cuvintelor și a conceptelor lui Ionesco, cu adîncimi și forări în text, în lumea autorului, în ceea ce se afirmă și în ceea ce se neagă, în ce este vizibil și în ceea ce nu. O călătorie onirică profundă și dureroasă în Anti lume. O sondare a limitelor, a normelor, a devierilor, a catastrofelor, a lui „au de la“. Teză și antiteză. Fizică și metafizică. Una dintre piesele abisale în care, dincolo de structura paradoxală a afirmațiilor și umorul sec determinat de jocul de sensuri și de cuvinte, personajul central, Bérenger, se înde părtează de lume, își schimbă plasarea față de ceilalți, raporturile formulează angoasa, neliniștea, neîn țelegerea și, într-un fel, fuga lui Bérenger. Ieșirea din această lume superficială și aproape insuportabilă.
Eugène Ionesco dedică Pietonul aerului actriței Madeleine Renaud și regi zorului, acto rului, omului de teatru Jean-Louis Barrault. Ionesco face trimiteri la alte piese ale sale, la anumite meditații și note asupra și despre teatru, există un plan secund, ca o autoconfesiune. Tonul acesta este foarte personal și acompaniază tot spectacolul. Regizorul Tompa Gabor urmărește cu actorii săi liniile în care Ionesco își expune manifestul său cu privire la artă. Minuțiozitatea tuturor m-a emoționat pentru că fiecare replică, conținutul în sine este ca un mesaj subiectiv și încărcătura unei intimități fragile. O trupă foarte motivată, care ține cont de rigoarea regizorului, de cerințele lui tehnice, de matematica textului. Frazarea are multe linii melodice în sine, iar compozitorul Vasile Șirli dezvoltă teme și variațiuni pe aceeași temă, voci și instrumente ciudate, fluiere cu apă, o atmosferă bucolică, pașnică, formală. Evadarea lui Berenger schimbă convenția și registrul, oniricul rupe toate traseele fixe, zîmbetele false, complimentele de circumstanță, judecățile tembele, goale, grăbite. Cred că niciodată piesa nu a avut un asemenea impact asupra mea ca acum. Doamna și Domnul Berenger, Matei Rotaru și Anca Hanu, brodează în filigran sondarea unui cotidian banal și incomod. O sumă de conveniențe care alienează prin „grija“ cu care sînt conservate. Nu este loc pentru adevăr și sensuri profunde. Matei Rotaru are o ușurință în a marca des-prinderea personajului său de asaltul rutinei și șabloanelor, călătoria sa în aer, pendularea deasupra scenei mărește dedesubtul observațiilor, revelația apocalipsei are greutatea fiecărui cuvînt rostit prin care se numesc catastrofele de toare felurile de pe pămînt. Actorul își oferă timp în a aobserva și, apoi, a enunța anomaliile pe care înălțarea, perspectiva aceasta i le arată. Ca unui martor suprem. Anxietate și mirare că ceilalți nu văd, nu înțeleg. Personajul Domnului Berenger este desfăcut și modulat apoi în funcție de raportul cu fiecare situație, cu „celălalt“. Rolul pe care îl face Anca Hanu are dimensiunea unei actrițe de calibru. Dozat perfect, scindat între a fi alături de Berenger și luptînd ca să nu-l piardă, profilul ei de actriță mare se împlinește în scena tribunalului, în care pledoaria se face cu fața la spectatori, ca în fața juraților, cu un control perfect în ton, în atitudinea corpului, în intensitatea privirii. Elogiul iubirii ei este marca acestui spectacol Ionesco. Ca și eleganța și rasa actriței Irina Wintze în Prima bătrînă englezoaică, ca și contrapunctul minunat al lui Radu Lărgeanu în John Bull, ca și tipul de concentrare a tuturor pe scenă, la propriul personaj, dar și la celălalt. Energia și emoția călătoresc de la unii la ceilalți. Este vorba despre susținere, despre forța unei trupe devotate regizorului și textului. Mesajul lor este articulat, coerent și puternic. Ca și desenul scenografilor Adrian Damian și Luiza Enescu. Scena mare a Teatrului Național din Cluj este ca un tablou pictat de un pictor naiv, respectînd cîteva din didascaliile lui Ionesco. Imaginea vălurită din text, terasată este trasată de o structură tubulară gonflabilă. În imuabilul peisaj englezesc sînt infiltrate ușor, și în decor, elemente ludice. Aproape monocrom, tabloul se colorează prin costume, în culori vii, ca niște fondante prețioase. De mult nu am mai văzut acest tandem scenografic Adrian Damian-Luiza Enescu, atît de eficient și complementar, impecabil mulat pe sensul ideilor lui Tompa Gabor. Este un desen greu de uitat, ca o emblemă vizuală a acestui manifest despre artă și umanitate. Schimbarea idilicului se întîmplă odată cu aterizarea din aer a Domnului Bérenger. Valea terasată se desumflă, iar tubulatura întinsă pe scenă ca o parașută pe pămînt lasă se se vadă o imagine descărnată, structura metalică aspră a ochiului, ca după un incendiu, ca după o catastrofă. Pe un ecran imens sînt derulate scene din cel de-Al Doilea Război Mondial. Cred. Aș fi dorit ca tot acest colaj să fie mai divers în ceea ce expune, ca apocalipsa, erorile umanități grave să fie actua lizate și prinse în comentariul cinematografic. Așa cum face întreg spectacolul. De aceea, mai neinspirata intervenție a proiecției este ca un corp străin într-o demonstrație artistică de anvergură pe care o are, la Teatrul Național din Cluj, acest Pietonul aerului, atît de intens omagiu adus unui scriitor-observator ca Eugène Ionesco, umanității și artei, tot mai vulnerabile.