Ovidiu Baron este autorul a două volume de poezii: Liniștea de suprafață a apărut la Editura Tracus Arte în 2020 și cel de-al doilea, Pâinea uriașilor, a ieșit la Editura Casa de Pariuri literare în 2022. Primul este de dedicat unei lumi a copilăriei ca lume a satului, dar satul este văzut cu un ochi tarkovskian, acel Tarkovski regizor al Călăuzei, ca o supraexpunere, o imagine iradiat-păioasă, între fotografie sepia și radiografie a unui tebecist, viu în amintire, dar deja pierdut în prezent. Nu există în poezia sa ruralistă nimic din aleanul coșbucian, din religiozitatea topită în lacrimă a poemelor lui Goga, din aerul meditativ-metafizic al liricii blagiene sau din prozaismul ludic al poemelor lui Sorescu din ciclul La Lilieci. Există însă o nostalgie afectuoasă ca în amintirile lui Creangă, dar fără moldovenismul său tandru, un sentiment al familiei convocate în gesturi simple, în ceremonialuri domestice, cu o cumințenie din care respiră o bucurie pierdută și prin aceasta amară.
Aceste retrografii ruraliste se regăsc și în Pâinea uriașilor, cu nostalgia praznicelor familiale, a bătăturii, a geografiei intime a casei părintești cu tainițele ei, precum în Comori în perete sau Mama: „apoi, după ce voi pune palma deasupra frunții, privind în zare,/ voi intra în casă și îmi voi aminti, pe rând, povestea fiecăruia/numai să vă întoarceți.“ O distanță de comentariu ludic-parodic în poemul Sara la Năvrâp raportat la cunoscutul poem eminescian Sara pe deal, vizează tocmai imixtiunea prozaică a turistului de ocazie. Tabloul unei microarmonii persistă prin contrast în ochii unui privitor care sesizează disonanțele și bruitismele și încearcă să le facă loc în peisajul idilic atenunându-le. Titlul volumului invocă mitologia locală, mai precis o serie de credințe din Munții Apuseni, iar poemul care poartă numele volumului reproiectează mitul și raportul cu tradiția în legătura dintre tată și fiu. Tatăl asumă rolul unui mistagog, într-un rit de inițiere care îl familiarizează delicat pe fiu cu ideea de moarte, cu moartea părintelui, fapt care nu ar trebui să rupă comunicarea, ci să o transpună pe un alt plan, ca dialog al umbrelor, să o aducă în elementarul primordial, al Mumelor, cum ar spune Blaga, al uriașilor la Ovidiu Baron: „acolo pământul s-a rupt, mi-a zis tata, deodată/ca o pâine pe care a prins-o un uriaș//și s-a apucat să o frângă în două/o bucată pentru el/și cealaltă bucată, tot pentru el, că așa sunt uriașii/a zis tata râzând și apoi a întors fața de la mine“. Mi se pare interesant la acest poet ardelean felul în care reia teme dragi ale liricii blagiene pe un alt portativ de sensibilitate, cu mizanscene dialogale de fior metafizic uneori, păstrând acest contact permanent cu genius loci.
Există și o altă dimensiune a poeziei lui Ovidiu Baron din acest volum. Poemele sale relevă un paradox aparent: sunt narative, cu un aer de poveste fantastă care rulează obsedant și, în același timp, poemul se organizează uneori în tablouri brugheliene sau à la Hyeronimus Bosch sau suprarealiste à la Chirico și Magritte. Poetul are ceva maudit, de posedat, bântuit de propriile fantasme, pradă unei viziuni, asistând printr-o dereglare voluntară a simțurilor la o dezagregare a realului. Acest univers contemplat, infernal sau suprarealist se umple cu propriul eu până la saturație, moment în care se produce identificarea: „(…) peștera va fi tot acolo/ eu voi fi peștera.“ De data aceasta orașul, Sibiul, cetatea medievală, ia locul satului, în câteva poeme precum Nocturnă 1. Orașul mort – cetate a umbrelor, al lui Radu Stanca, se populează cu sarabandele unei colcăiri monstruoase, de teratologie brugheliană, cu o sensibilitate gotică, cu concilii secrete, catacombe și parfum de criptă: „întunericul răsare subtil din pământuri, când lampioanele apun subit/ de pe acoperişuri, ochii licăresc hulpavi şi amenințători/ mă îndrept spre biserica catolică, mă gândesc să ies prin gang şi să fug/ însă ființa amestecată care venise dinspre Arhivelor/ învârte evantaiul-umbrelă şi rugăciunea morților e tăiată felii/ scârțâitul de ferăstrău şi zumzetul de pe lumea cealaltă se dispută/ scrâşnit// dau să fug spre Bălcescu, spre gară, spre Turnul Sfatului/ peste tot mă aşteaptă omul-evantai, pisica-umbrelă/ deja de pe acoperişuri sar monştrii cu ochii tulburi şi cu cozi nesfârşite/ se adună în jurul meu, văd cum dispare totul în urma lor/ suntem doar o pată de pământ scânteind deasupra unei prăpăstii circulare de întuneric“.
Există o consemnare minuțioasă și ludică a unei suprarealități, un fel suprarealist de a disocia și asocia, al obiectelor în libertate. Într-un fel, Ovidiu Baron reintroduce o reflecție despre poezie nu prin lirism, adică prin sonoritate, ci prin vizualul descentrat, derapat, distorsionat al unei trip alimentate parcă de amfetamine. Nu metafora este vehiculul acestei poezii, ci metonimia, cu focalizarea dilatată până la abnorm a unui detaliu, cu încercarea de a pătrunde într-o infrarealitate. În fără bilet, ochii verzi ai unei fete se detașează de chipul ei și pornesc pe cont propriu într-o aventură absurdistă, interacționând cu corpul celui care privește, corp care se desface în disjecta membra ca și poemul absorbit într-o carte: „doi ochi verzi se desprind de pe chipul unei fete/ și se îndreaptă spre mine/ le fac semn să se dea la o parte/ sunt frumoși, nu zic nu, să-i prind în palme îmi vine/ să îi fur și să văd cu ei mai departe// mă uit însă la fată cum, oarbă, pipăie aerul negru/ fluier și le fac totuși semn ochilor să se ducă înapoi/ nepăsători cu totul la gestul meu integru,/ ei se agață de o alergătoare cu părul vâlvoi.“ Aleatoriul care mimează dicteul automat precum și scenariul metafizic sau concentratul de imaginar riscă să pulverizeze coerența poemului, deși cu abilitate, Ovidiu Baron execută un final menit să-i recupereze integritatea, să-i fixeze un centru de greutate, să-i confere, cu un termen al desenului, un punct de fugă. Uneori, autorul își joacă poemul pe muchie de cuțit, dar o face cu o inteligență care o caută pe cea a cititorului.
Există pe alocuri și tentația manierismului, cu poeme cu rimă savant construită, cu mecanica fină, elaborată a construcției, cu imagini flamboiant-estetizate, cu referințe livrești livrate ironic à la Șerban Foarță, ca în Cioburi, Vis de poet sau Iluminare: „doi trandafiri, un ochiul boului, niște gura leului și un bujor/ poate unii dintre ei muriseră de moarte bună/nu le cunosc în detaliu sezonalitatea,/însă ceilalți lăsaseră bilete de adio/cu mirosuri fantomatice și cu fotografii finale/în care țineau în brațe o depresie în rochie vișinie cu trenă.“ În acest fel, Ovidiu Baron probează că poate jongla cu registre poetice diferite, un exercițiu de prestidigitație lirică, un joc cu cuvintele care demonstrează o măiestrie de felul, pot face și asta sau asta, chiar dacă nu acesta este filonul profund al poeziei mele.
În orice caz, Ovidiu Baron merită toată atenția ca poet, iar poezia sa poartă marca unei creativități în mișcare, așa cum poetul își gândește mijloacele în formularea unei poezii care să-i fixeze stilistic sensibilitatea.