Ceea ce nu poate fi tradus
De dimineața pînă seara traduc ceea ce văd
într-o limbă aproximativă, convențională,
deși lucrurile nu par foarte dornice să fie
cunoscute
traduc noțiunea de copac în cuvîntul copac
traduc noțiunea de cer în cuvîntul cer
dragostea mea pentru tine o traduc prin cuvîntul
dragoste
și simt că pierd mereu ceva
o anumită respirație nu poate fi tradusă
și asta mă face să fiu oarecum nefericit
taci, zici tu, ceea ce nu poți tu traduce
o face porumbelul cu uguitul lui.
Ghimpele înflorit
Pentru tine am făcut dintr-un degetar un pocal
pentru tine am rupt cămașa în fîșii
ca să îți leg rănile
pentru tine m-am mîniat pe Dumnezeul meu
pînă a dat un semn
iar tu, cînd m-am întors cu spatele
ca să nu îmi vezi lacrima
înflorită între gene,
mi-ai înfipt ghimpele în spate, în inimă.
Acum ghimpele înflorește.
Exil
Am crezut multă vreme că sunt exilat în orașul
meu
așa cum a fost exilat Ovidius la Pontul Euxin
și am tot așteptat un gest de bunăvoință din
partea
celor care m-au aruncat la marginea lumii.
Dar semnul nu a venit, nu am știut niciodată cine
a decis
și de ce această nedreaptă pedeapsă.
Între timp am scris mai multe cărți
care s-au hrănit una din alta, am întemeiat o
familie
în buna așezare a locului; și chiar am cercetat
viața și opera
lui Ovidius, ca să văd dacă soarta îți dă, la un
moment dat,
vreun semn favorabil, dacă nu cumva așteptările
sunt viciile ascunse ale oamenilor singuri.
Evident că nu am găsit niciun răspuns.
La un moment dat au început femeile inventate
de mine
în cărți să mă caute. Am zis că imaginarul a dat
buzna în realitate,
este războiul indecis de la facerea lumii,
iar cele câteva povești de dragoste m-au făcut să
nu mai văd
cum cad frunzele fără să ajungă vreodată pe
pămînt.
Dar cînd unul din personajele mele, inventat sută
la sută,
parte a unui trib imaginat,
tare sîngeros din plictiseală sau din prostie,
a îndreptat arma spre mine, să mă execute,
mi-am spus că, hotărît, literatura și-a pierdut
definitiv inocența.
Spălarea creierului
(sau Mila)
Dimineața ne facem igiena cotidiană. Ne spălăm
pe față.
Ne spălăm pe dinți. Ne spălăm pe ochi.
Insistăm pe urechi, după urechi.
Și părul din nas trebuie scurtat, firele pot atîrna
dizgrațios.
Ne spălăm pe gît, sub bărbie.
Apoi spălăm creierul. Cu săpun. Frecăm
îndelung circumvoluțiunile, amintirile pot să se
ascundă
acolo. Și emoțiile. Emoțiile sunt corozive, trebuie
îndepărtate cu atenție, trebuie eliminate urmele
care rămîn pe craterele circumvoluțiunilor.
Creierul
trimite multe semnale în inimă, ca într-un depozit
de miresme. Cu multă răbdare trebuie depistate
și spălate, ca inima să rămînă și ea curată. Iubirea e ca
un cer deasupra creierului,
se vede o profunzime nefirească
pînă la un al nouălea cer chiar;
păsări neștiute, necunoscute încă, săgetează
cerurile
unul după altul, ochii se umplu de lumina
necreată
în care s-a scăldat pruncul care ai fost,
în care și pruncul Iisus înoată continuu spre
limanul pămîntului;
trebuie spălat și acest cer, ca să nu ne pierdem
mințile:
cu săpun impregnat de imagini din lumea noastră
reală,
apă în care s-au înecat corăbiile care pluteau de
dragul plutirii
și puțină milă pentru corăbierii morți. Mila e ca o
apă
micelară, scoate mizeria din porii cei mai ascunși.
Poem
Am scris cîndva un poem despre înflorirea
cireșului de pe marginea drumului,
altcineva a adunat cireșele, le-a mîncat;
am scris cîndva un poem de dragoste
de dragul dragostei
după ce am văzut o fată care urca într-un tren
nu știam cum o cheamă,
nu știam unde merge
nu am putut spune nimic
nici chiar despre cel care a strîns-o
în acea seară în brațe
deși mulți au spus, citind,
cîtă emoție, cîtă risipire, cîtă viață,
seamănă cu ce-am iubit noi
seamănă cu ce au iubit alții.
Poem
La plecarea lui Ioan Es. Pop
Trece vremea, poeţii bătrîni sunt și mai bătrîni
mor unul cîte unul: aflăm la buletinul de știri
a mai murit un poet
ne transmitem unul altuia vestea, ne amintim o
poezie, o metaforă, un cuvînt
de fapt orice cuvînt am spune
el i-a aparţinut cumva și acum ni le-a lăsat
nouă pe toate/ hulpavi ne apucăm să evaluăm
moștenirea și
scriem cu toate cuvintele
ca disperaţii care descoperă că toată viaţa au fost
oameni liberi
dar nimeni nu le-a spus asta
și ei s-au comportat ca niște fiare înlănţuite
au înotat prin noroi crezînd că pe acolo e
adevăratul drum
Ne lăsăm de fumat, fiindcă fumatul ucide
ne lăsăm de băut fiindcă alcoolul te sugrumă
pe dinăuntru
ne lăsăm de respirat fiindcă aerul,
da
și aerul…!
Mai moare cîte un poet
statistic ceva se pierde în viaţa cuvintelor
el care a ridicat cuvintele la rangul de putere
absolută
brusc pare îngreţoșat de ele,
ceilalţi poeţi clatină din cap
da, e adevărat, cuvintele sunt tot mai obscure
nu se mai înţeleg nici ele între ele.
Da, ei au fost caii care au cîștigat toate cursele
la care nu a pariat nimeni,
au tropăit, au mușcat zăbalele
astăzi își arată bubele într-o intimitate publică
exersează viaţa de criză. Orașul în jur își
frămîntă măruntaiele pline de oameni
care intră și ies fără rost
din rolurile lor,
măștile zac pe asfaltul soios,
gongul răsună mai tare.
Mai moare cîte un poet
în golul lăsat poate să încapă
încă un stol de poeţi tineri.