Tematica ultimei cărți datorate lui Radu Tudorancea, Războiul şi captivitatea. Prizonierii de război români în Primul Război Mondial (1916-1919), se circumscrie unor preocupări mai vechi ale autorului, care au inclus propaganda de război, situația unor categorii sociale în timpul primei conflagrații mondiale, viața cotidiană, chestiunea frontierelor și a revizionismului teritorial, confruntările de idei din lumea culturală pe marginea implicării în conflict ș.a.m.d.
Autorul a abordat o problematică mai puțin cercetată poate și din cauza prejudecății că subiectul nu înfățișează o dimensiune eroică, triumfală, ci, dimpotrivă, vorbește mai mult despre înfrângere, umilință și suferință. Volumul este alcătuit din opt capitole la care se adaugă o bogată anexă fotografică și documentară de final. În introducere, Radu Tudorancea remarcă în mod corect faptul că, dincolo de abundența studiilor consacrate primei conflagrații mondiale, în istoriografia autohtonă a fost neglijată problematica prizonierilor de război români. Chiar și în contextul celebrării Centenarului Marelui Război, tema (dimensiunile captivității la inamic) a fost tratată mai degrabă tangențial. S-a avansat mai mult în ceea ce privește publicarea de documente, însă munca de interpretare a rămas în urmă. Cumva firesc, capitolul II prezintă legislația europeană privind prizonierii de război și statutul acestora în epocă. Pe lângă diferența dintre normă și practică, autorul observă un alt aspect capital: acela că nu toate țările beligerante ratificaseră convenția din 1907 de la Haga privind legile și cutumele războiului, nesimțindu-se obligate să îi respecte prevederile care erau mai generoase pentru prizonierii de război. În plus, chiar la momentul 1907 nu a fost instituit vreun mecanism eficient de monitorizare.
Capitolul III – cel mai consistent al lucrării – este dedicat prizonierilor români aflați în captivitatea Puterilor Centrale (Bulgaria, Germania, Austro-Ungaria și Imperiul Otoman) (pp. 45-248) și surprinde un aparent paradox: ferocitatea cu care cei deținuți în Bulgaria au fost tratați (expuși sistematic umilirii publice), reflectată intens în memorialistică, nu se regăsește și la nivelul ratei mortalității prizonierilor, cea mai ridicată rată de deces în rândurile prizonierilor români fiind întâlnită – conform documentelor de arhivă și a altor surse – în lagărele din cuprinsul teritoriului Austro-Ungariei (adică peste 38%). Victime au fost însă cu precădere soldații, nu ofițerii; or, simpli soldați au fost cei care au lăsat cele mai puține mărturii scrise despre experiența lor traumatizantă și despre colegii de lagăr decedați. De regulă, memoriile care ni s-au păstrat sunt redactate de ofițeri.
Capitolul IV discută problematica altor categorii de prizonieri de război de origine română, în general cei internați în lagăre (de tranzit) situate chiar pe teritoriul României vremelnic ocupat de Puterile Centrale. Organismele, entitățile și demersurile internaționale puse în serviciul sprijinirii prizonierilor de război români fac obiectul capitolului V, secțiune a lucrării care surprinde un aspect dureros: acela al aparentei neputințe românești de a se implica în mod energic, în plan extern, mai ales în prima parte a războiului cu Puterile Centrale, în favoarea cetățenilor săi în uniformă, căzuți în captivitatea inamică. După cum remarcă și autorul, Comitetul Internațional al Crucii Roșii a rămas fără răspuns la primele interpelări pe care le-a adresat Crucii Roșii Române. Există și circumstanțe care pot explica această dezangajare: România se afla într-o situație disperată, în pericol de a fi ocupată complet de inamic. Prin urmare, prioritățile erau altele, soarta prizonierilor de război rămânea în plan secund. Oricum, tratamentul diferențiat aplicat de Puterile Centrale prizonierilor Antantei (cei români fiind printre cei mai prost tratați) se explică și prin intensitatea implicării internaționale, prin activitatea de lobby umanitar a statelor din care proveneau. În legătură cu acest aspect, România s-a aflat cu mult în urma Franței, Marii Britanii, SUA. În cele mai multe cazuri, rata mortalității românilor, comparată cu a celorlalți prizonieri provenind din statele Antantei, este uriașă. Celelalte capitole se concentrează asupra cazurilor de evadare, a temei repatrierii prizonierilor și a modului în care aceștia au rămas în memoria istorică românească.
Cartea este extrem de bine documentată, autorul utilizând multe materiale păstrate în cinci instituții arhivistice. Volumul lui Radu Tudorancea beneficiază și de aportul major al surselor vizuale. Inclusiv capitolele sunt presărate de ilustrări grafice conținând: fișe de captivitate; documente de identitate din prizonierat; programe de revistă ale prizonierilor; imagini cu barăci din lagăre; cărți poștale rare. Dincolo de aspectul propagandistic al unora, astfel de surse ne ajută să înțelegem situația lagărelor și a prizonierilor, precum și acțiunea cenzurii militare. Lucrarea își propune și reușește să fie un studiu monografic care surprinde ipostazele multiple ale prizonieratului.