Intrarea în al nouăzeci și patrulea an de viață face din poetul, eseistul și memorialistul Aurel Rău unul dintre patriarhii literaturii noastre. Conducător vreme de patru decenii al revistei clujene „Steaua“, angajat în redacție încă de acum trei sferturi de secol, când periodicul de cultură mai apărea încă sub numele de „Almanahul literar“, scriitorul născut „pe Bârgaie“ – adică pe Valea Bârgăului – a traversat epoci și împrejurări dintre cele mai felurite, încercând mereu și, până la urmă, reușind, să mențină nava literară din capitala Transilvaniei pe linia de plutire; nu fără înfrângeri de etapă, nu fără sacrificii, dar și cu admirabile victorii pe măsură. În asemenea împrejurări și sărbătorești, și recapitulative, Aurel Rău și-a adunat într-un volum interviurile, selectându-le pe cele mai ilustrative pentru vocația lui, dar și pentru ceea ce reporterii au știut să întrebe. A rezultat astfel opul Interviuri. Cuvinte la vedere, unde evocările și explorările retrospective se împletesc cu gândurile ținând de arta poetică a celui chestionat, cu formulările vizând năzuințe proprii, dar și cu destule deslușiri prețioase pentru istoria literaturii din anii de pe la 1945 încoace.
O asemenea ocazie este rară, nu doar prin longevitatea vitală și lucidă a protagonistului, ci și ca prilej de înțelegere a unor vremuri întortocheate, între care etapa proletcultistă nu a fost singura castratoare și demoralizantă. Pentru Aurel Rău nu doar cenzura ideologică a dăunat bunei exersări a vocației literare proprii și a grupării din jurul revistei „Steaua“, ci și vremea delirantului cult al personalității lui Nicolae Ceaușescu și vremurile postrevoluționare, când penuria economică și dezinteresul establishment-ului față de literatură a evidențiat o altă față hidoasă a realității, în pofida libertății instituite acum și a periplurilor în sus și în jos printre fețele democrației reinventate.
Poetul Aurel Rău își articulează pozițiile și ideile cu nuanțe și mereu cu completări atente să nu rămână ceva important neformulat, evidențiindu-se ca apărător al esteticului, al libertății de creație și al inteligenței active în jocurile publice atât de necesare protejării artelor. În 1970 el pleda pentru poezia modernă și modul acesteia de a se articula. „Odată cu fazele sale moderne, poezia nu se mai simte satisfăcută exprimând emoțiile, neliniștile creatorului ei. […] Marea poezie trebuie să fie, însă, și fructul marelui amor cu cuvântul. Lirica modernă te face să simți că poetul este capabil să-ți ofere, odată cu expresia unui sentiment, și o stare unică de adorație a unei frumuseți țâșnite din cuvinte. Exploziile poetice nu impresionează numai prin mișcarea lor colorată, ci și prin cristalele neașteptate, ce se nasc din marile lor temperaturi și presiuni. Tandrețea aceasta față de cuvânt este unul dintre semnele afirmative purtate de poezia modernă, oricât de aparent potrivnice logicii curente ar fi plăsmuirile ei. Pe de altă parte, ea echilibrează tendința fierbinte spre cucerire și cunoaștere, o păstrează în limitele esteticului“. El surprindea, cu acuratețe, un mod fundamental al liricii contemporane, după cum urmează: „Poezia de azi nu mai urmărește să redea sentimente clasice în noi forme. Cred că tendința ei fundamentală este de a deveni o stare de spirit, în același timp, un act revelator, de cunoaștere, și un act de inițiere tainică. Ea tinde să nu mai aibă deloc aerul că este ceva explicit, care îl învață pe om, ci vrea să pătrundă pe nesimțite în el, ca razele cosmice“.
Despre travaliul celui care scrie versuri, Aurel Rău adăuga că: „Poeții, în principiu, trăiesc în credința perpetuă că sunt pe cale de a săvârși ceva neobișnuit, ceva nou, ce va îmbogăți lumea. Ei depășesc cunoscutul prin neliniște, aceasta este, cred, condiția lor umană“. Abordarea lui pare că se revendică de la un romantism funciar. „Poetul așteaptă în permanență clipa revelației; mersul spre ea este însăși poezia. Faptul acesta explică și tendințele de autodistrugere aparentă ale lirismului modern, care trebuie interpretate în sensul lor adânc, acela de efort înnoitor“. Poetul de la „Steaua“ explica, luând cu înțelegere și partea întunecimilor, a clarobscurului: „În cadrul tendințelor înnoitoare, negația este firească. Totuși. Marea poezie este afirmativă în esența ei. […] Marea poezie … îți dă un sentiment de adăugare, de îmbogățire a realității. Adăugarea este prin excelență afirmativă“.
În ce îi privește pe maeștrii români pe care îi prețuia cel mai mult, Aurel Rău mărturisea cu un prilej că aceștia erau „primii patru mari de la începutul alfabetului, Arghezi și Blaga mai ales, dar și G. Bacovia și Ion Barbu…“. El făcea însă loc în selecția personală și altora, venind pe un filon mai tradiționalist: „Dintre poeții ardeleni din secolul XX i-am prețuit și pe Cotruș și Emil Isac, pe Mihai Beniuc tânăr și pe baladiștii de la Cercul Literar de la Sibiu“.
Ordinea lecturii cotidiene din reviste o impunea însăși condiția sa de autor de versuri. „În reviste, când le răsfoiesc, eu citesc întâi poeziile, inclusiv traduceri, și eseurile, în această ordine“.
Cât despre cel mai prețios sfat primit de el în materie de literatură, acesta îl datora lui Georgios Seferis, care i se confesase: „lucrul decisiv în poezie e credința în ce ai de spus. […] Ai încredere în dumneata și vei face în poezie lucruri de creator!“.
Portretul creatorului, programul estetic al „Stelei“ și împrejurările, nu o dată constrângătoare, ale vieții se regăsesc rostite cu prospețime și acuratețe literară în paginile Interviurilor lui Aurel Rău.