Varujan Vosganian este scriitorul propriei vieți, cum mărturisește în cea mai recentă carte a sa, Dublu autoportret. Memoria unei zile. 21 decembrie 1989, ora 12, acesta este momentul când autorul, însoțit de personajul – narator, pășește sil(u)it într-o buclă de timp, trăind o zi în afara timpului și în afara ființei înseși, ca într-o anestezie generală, memoria nu-i restituie chipuri, nume (cu excepția lui Dorin Tucă, unul din morții „neliniștiți“ din lunga zi a terorii), figurile călăilor și victimelor, ci semne, precum cele de pe haine și bocanci, rămase după primirea jetului tulumbelor mânuite de pompierii trimiși în Piața Universității, gânduri și imagini disparate, stări, fantome, năluci fără contururi, lovite de torționarii din arest „cu aceeași osârdie cu care băteau covoarele duminica după-amiază“. Personaj dintr-o distopie, Varujan Vosganian tran-scrie o lungă mărturie, într-un proces la care nu a participat, despre ceea ce știe că i s-a întâmplat la revoluție, pentru că, iată, protagonistul-autor, personaj, martor, victimă trăiește într-o existență „din afara mea“, avertizându-ne, mereu, că Dublu autoportret. Memoria unei zile nu este un jurnal ori o autobiografie literară, nu e nici romanul revoluției („când ai văzut, nu povestești, ci mărturisești“, scrie Varujan Vosganian) și niciun reportaj din Piața Universității al lunii decembrie 1989, nu e o povestire, ci o mărturisire, iar autorul care nu e un „rebel“, cum repetă mereu, caută încrederea cititorului în adevărul restituit de memoria sa, în succesiunea cinematografică, ca într-un film alb-negru, a unui coșmar: în Dublu autoportret. Memoria unei zile, autorul face un pact al adevărului și nu unul al verosimilității, ca în roman, memorii, jurnal intim, autobiografii. Într-o altă ordine, cartea e o analiză temeinică a unui fenomen atât de controversat, poate cea mai credibilă din câte s-au făcut, autorul exploatând efectul de distanță – au trecut mai bine de treizeci de ani de atunci, nu-i așa? –, dar și calitatea de martor-victimă, fixând în fluxul narațiunii numeroase aserțiuni pe care le documentează în amănunt. Dublu autoportret. Memoria unei zile este un document al memoriei colective, dar și al memoriei lui Varujan Vosganian, cu toate reperele cărților precedente, din Cartea șoaptelor, mai ales (bunicii Garabet și Setrak, mătușa Armeanului și nașul de botez Șahag Șeitanian, armenii din Focșani, care ascultă știri din Al Doilea Război Mondial la „Telefunkenul bunicului meu“, Arșag, clopotarul bisericii armenești din orașul natal, Ervant Hovnanian și tanti Năvart, nea Mitică, tăietorul de lemne, martiriul armenilor de la Deir-es-Zor) și tot din trecutul „literar“ al autorului vin imaginile crucificaților pe asfaltul străzii din București și Comandorului din volume, precum Iisus cu o mie de brațe și Statuia comandorului.
Călcând pe prima treaptă dintre cele trei ale revoluției, a străzii, a celor de pe trotuare și a celor ieșiți dindărătul perdelelor, cum spune, autorul lasă în trecut „fantomele“ de la Biroul de Aprovizionare de pe platforma Fabricii de bere Rahova, uită un loc unde nu se va mai întoarce vreodată, pentru a fi prins în malaxorul din Piața Universității, al subsolurilor din strada Eforie și de la Jilava, adăugând, cum scrie, „noi terține Divinei Comedii“, Dante fiind un referent foarte prezent în Dublu autoportret. Memoria unei zile, ca și imaginea obsedantă de pe coperta cărții: „Mă fascinează o pictură de Caravaggio, David cu capul lui Goliat. Lupta a avut deja loc, tânărul David, cu sabia într-o mână, ține în mâna cealaltă capul retezat al lui Goliat. Ceea ce face ca tabloul să tulbure peste măsură este asemănarea dintre cele două fizionomii. Legenda spune că e vorba chiar de un dublu autoportret: David e portretul artistului la tinerețe, iar Goliat, cu chipul înfrângerii și al suferinței întipărit într-o ireversibilă grimasă a morții, îl reprezintă pe Caravaggio cel bătrân“. Memoria din carte e a unei zile, marcând obiectivarea, trecerea spre o narațiune în paradigma realismului, pivotând în jurul omului de răspântie („am trăit o jumătate de viață în comunism, fără să mă vatăm cu totul, și o jumătate de viață în postcomunism, fără să mă lecuiesc cu totul“, mărturisește autorul pe prima pagină a cărții) și a unei generații care a nădăjduit și a deznădăjduit într-o elegie a „lucrurilor interzise“, a „copiilor triști născuți după război“. În pofida acestor proiecții (supra)realiste, cartea lui Varujan Vosganian despre „viețașii unei singure zile“ care își pierd umbra, într-o icoană „a tuturor sfinților“, rămânând anonimii unei istorii ce nu ne spune (mai) nimic, are o apăsată componentă simbolică, organizându-și discursul în jurul unor metafore obsedante: bordura trotuarelor din fața Universității și a Hotelului Intercontinental, care separă „două lumi“, a călăilor și a victimelor, tânărul cu o sacoșă în mână din Piața Tiananmen din Beijing și cel din Piața Libertății din Cluj, în fotografiile lui Răzvan Rotta ori Rozalia Popescu, „izbită de un transportor blindat la Timișoara“, din sacoșa căreia „au ieșit, în cădere, două pâini“, apoi, ritualul mersului pe jăratec la Cuzco, pe tărâmul incașilor și eșarfa „cu miros de lavandă“ găsită pe scara unui bloc din strada Ion Câmpineanu, unde se refugiase din calea scutierilor, se adaugă „papirosferei“ (cărți, filme, tablouri) care însoțește personajul – narator în bucla sa de timp.
Istoria tulburătoare a zilei lui Varujan Vosganian din Dublu autoportret. Memoria unei zile se încheie în clipa când este eliberat din închisoarea de la Jilava și primește astfel, odată cu un viitor confuz, dreptul de a fi dezamăgit.