În 1993, toamna, la Chicago, venise Lev Dodin cu trupa lui de la Malîi Teatr și cu spectacolul Gaudeamus. Eram invitată în America și ca să cunosc ceva din teatrul american. Eu aș cam fi vrut și la Dodin, și nu găseam bilet. Am cerut sprijin organizatorilor. Mi s-a spus, politicos, că nu intră în program. Am evadat, la fel de politicos, din traseul teatral prestabilit. Și n-am să uit niciodată ritmul incredibil de pe scenă, povestea, disponibilitatea actorilor, performanța lor, inventivitatea absolut inepuizabilă a imaginației regizorului. A fost un vis frumos de toamnă, singurul care a îmblînzit atunci relația mea cu lumea de dincolo de ocean. Visul reapare. Din cînd în cînd. Un soldat zburător, care, nu se știe cum, ca un vrăjitor, stă suspendat lîngă un pian și cîntă, cîntă, în aer…
Yury Kordonsky a întîlnit-o pe Cătălina Buzoianu la un master- class de regie. A fost insistent cu întrebări pe care le considera incomode, tatona chestiunea cu regia, era actorul lui Dodin, rebel, talentat, inteligent. În jurul vîrstei de treizeci de ani, crezi în toate bătăliile, le porți pe toate, te mistui, iubești, renaști, cauți și pare că nimic nu te mulțumește. Cătălina Buzoianu, „neatinsă“ de întrebările lui Kordonsky, ce se doreau incomode și fără răspunsuri, l-a invitat în România să pună în scenă Cehov. În fond, profesoara din ea, lucrul cu atîtea serii de tineri studenți la regie, a intuit artistul complex, neliniștit, cu har și ca regizor. Mi se pare incredibil și astăzi ce a început din acea întîlnire… La începutul anilor două mii, Ștefan Iordănescu concretizează invitația formulată de Cătălina și îl poftește pe tînărul Kordonsky la Teatrul „Bulandra“. Zburătorul meu a sosit în România, de data asta nu ca actor, ci ca regizor, și a pus în scenă Unchiul Vanea în 2001, la Teatrul „Bulandra“. De atunci, este o prezență constantă și necesară, un stil de a face teatru, de a lucra, un fel anume de a pune întrebări despre viață și moarte, despre iubire, despre alienare. S-a legat de spațiul acesta. Poate și pentru că spectacolul acesta a pus baza profesiunii lui de regizor. A montat la Bulandra, poate cel mai mult, la Teatrul Național din București, la Teatrul Maghiar din Cluj, la Teatrul German din Timișoara, la Teatrul „Radu Stanca“ din Sibiu… Astfel, și visul meu a dospit, a crescut, și-a multiplicat imaginile, sunetele, mirosurile, mi-a sporit obsesiile. Figura angelică a lui Yura, serafică, ascunde o imensă sensibilitate, o neliniște a creației care îl angoasează, care îi alimentează o sumă, esențială, de îndoieli. Acel „față-n față“ cu el este liber. Profund, fundamental. Ca și intervalul în care îl acompaniezi. Ca actor sau ca prieten. Yura este un artist puternic și fragil, un artist pentru care contemporaneitatea își are definite granițele, limitele, erorile, ororile. Fantezia explorează pe teritorii neîngrădite. Are o energie pe care rar ai șansa să o întîlnești. Este aceea a seducătorului. A căutătorului de drumuri nebătute, de spirit, de intersecții, de comunicare. Dincolo de chipul lui liniștit, eu voi vedea, întotdeauna, chioșcul din „Unchiul Vanea“, și nasul de clovn al lui Horațiu Mălăele, voi auzi tăcerile, și nu doar pe cele de dinaintea furtunii, greierii, șuieratul samovarului dus cu pași repezi de Dădaca Marianei Mihuț, voi auzi ploaia și rugăciunea Soniei spusă de Andreea Bibiri, monologul lui Astrov în frămîntarea lui Cornel Scripcariu… și poveștile halucinante spuse de Baltazar Baltazarovici, marinarul lui Victor Rebengiuc din Căsătoria, voi vedea ieșirea lui din scenă, memorabilă, îl voi vedea sărind pe geam și din atmosfera vodevilului pe funcționarul Ivan Kuzmici, dezertînd de la ceremonialul unei căsătorii aranjate, voi mai înțelege cîte ceva despre iubire, amînare, trădare, despre intelectuali și dictatură, despre întîrzieri de nerecuperat, despre timpul în doi, în doi mari artiști, Mariana Mihuț și Ion Caramitru din Sorry, din mațele insalubre ale unei lumi degradate, sordide… Inimă de cîine și Marius Manole. Și Azilul de noapte de la Maghiar-ul din Cluj cu trupa aceea mare, și fragila Erendira, spectacolul oniric de la nemții din Timișoara… Îngropați-mă pe după plintă, uriaș spectacol, toți, Mariana Mihuț, Marian Râlea, Claudiu Stănescu, Andreea Bibiri… Toate aceste imagini se amestecă, se topesc în chipul și în vîna de artist a lui Kordonsky. În cîntec de romanță rusească veche, pe care o cînt de atîtea ori, de atîtea ori, fără să știu boabă rusește. În ritmurile aventurii lui Apolodor, pinguinul tenor al lui Gellu Naum și, mai recent, al Adei Milea, care a cîntat ore în șir, non-stop, în mașina mea, pe cd-ul meu, de la mare, hăt, pînă la munte, ca să-l întîlnesc, puțin, pe Yura. Era lună plină, nimeni nu se dădea dus, ore de poveste, ore de seducție, plutitoare deasupra mea, a lumii. Zburătorul meu, Yura Kordonski, revine mereu, montează și pleacă, ca într-un ritual de care teatrul românesc are nevoie. Cu el, ne desprindem de mal, încet-încet, și ne învîrtim în caruselul iubirii de artă, de scenă, de oameni. Tare, tot mai tare.
Duminică, la mijloc de iunie, am (re)văzut Crimă și pedeapsă după Dostoievski, la sala „Toma Caragiu“ a Teatrului „Bulandra“, în dramatizarea, adap tarea scenică și regia lui Kordonsky. Un spectacol re-pus în discuție, în altă traducere, aceea a Ralucăi Rădulescu, după optsprezece ani de la premieră. Aș spune că, într-un fel, este un spectacol nou. Deși cu același decor semnat de Tina Louise Jones – o cameră celulă chilie, o arenă a luptei cu propria minte – aceeași tăietură a costumelor alb-negru făcute de scenografa Nina Brumușilă, aceleași personaje reduse la patru, aceeași actori. Totuși… acum înțeleg mai mult, mai bine. Povestea este mult mai adîncă, mai legată în sine, mai condensată, texturată, mai tensionată, actorii, atunci tineri, astăzi sînt maturi, așezați în misterul scenei și al vieții, cu experiențe personale, cu roluri multe, bogate, întîlniri cu mulți și diferiți regizori, cu stilistici. Cuvintele primesc alte accente, formulează altfel și întrebările, și răspunsurile. Este un mecanism matematic, încărcat cu o poetică muzicală și riguroasă, cu întunericul și lumina din fiecare personaj, din noi. Cele trei voci ale eu-lui pe care Raskolnikov își exprimă angoasa legată de conștiință, vinovăție și adevăr primesc altă greutate: Richard Bovnoczki, Marius Manole, Vlad Logican, fațete și perspective ale fricii, îndoielii, curajului, ale delirului și căutării împăcării de sine prin auto-pedepsire. Marian Râlea în Porfiri… ce actor mare este… ce intuiție, cît spirit ludic, un personaj tot timpul pe muchie de cuțit, ai spune că anchetatorul însuși este nebun. Porfiri este ca un șarpe. Se apropie părînd că se îndepărtează mereu de adevăr, îl încolțește, mai ales pe Al doilea, a doua „voce“ interpretată de Richard Bovnoczki, dansează, confecționează tot felul de figurine din hîrtie, pare slab, prostănac… Un personaj pe care Marian Râlea îl plimbă în arena ca spațiu al anchetei ca pe o marionetă caraghioasă. Ca să lase să apară, treptat și apăsător, tonul categoric, dur, tranșant. Frazarea se schimbă, ritmul, privirea, corpul preia altfel mecanica terorii. Aliona Rodicăi Lazăr are acum dramatism, cu etape ale dezvoltării cinismului, cu scena mare, de corporalitate, în care exprimă chinul mîrțoagei omorîte în bătaie.
Hăituire și auto-devorare. Voci ale vinovăției. Crima însăși. Tentația criminalului de a-și mini maliza vina. Fapta. Cine numește pedeapsa? Ce este vinovăția? Acută, dimensiunea are, pentru mine, această re-analiză din spectacolul Crimă și pedeapsă. Din toate punctele de vedere. Cu un Marian Râlea extraordinar. Cu o trupă mică, dispusă total la această re-vizitare a unui text.