Ceea ce a urmat, în vara anului 1964, morții lui Ion Vinea și apariției volumului antum/postum Ora fântânilor a fost pus sub delicatul semn al preceptului creștin că despre morți trebuie vorbit și scris numai de bine. Cronicile de întâmpinare au fost afectate de această stare de spirit nu tocmai propice emiterii actului critic. Iar acest incovenient s-a creat pentru că sumarul volumului, așa cum l-a definitivat autorul Paradisului suspinelor înainte de a muri, cuprindea poezii adunate de-a valma din toate etapele creației, scrise în cele mai diverse maniere, fără a avea aceeași unitate de timbru poetic. Sperând să trăiască mai mult decât i-a fost dat, Ion Vinea nici măcar nu se hotărâse, cu doi ani înaintea morții, să-și alcătuiască un volum de versuri.
La întrebarea, din cadrul unui interviu, ce proiecte avea de dus la capăt, scriitorul răspundea cu o doză de fatalism plin de riscurile delăsării: „Îmi revăd cu prudență voluminosul caiet de poeme. Sunt file care au îngălbenit an cu an, desprinse și troienite din arborele vieții. Nu mă grăbesc cu publicarea lor: habent sua fata libelli“ (Ilie Purcaru, Convorbiri cu…, Editura Albatros, București, 1972, p. 58). Or fi având cărțile soarta lor, dar nu este bine să fie lăsate chiar așa, în plata posterității, fără să te îngrijești tu însuți de ele, într-o contemporaneitate a ta cu a lor. Încrederea lui deplină că determinismul universal îi va aduce dobândă în scurgerea implacabilă a vremii era exprimată și într-un aforism cu totul banal: „Orice s-ar întâmpla, rămâi față în față cu veșnicia.“ Dar a avut și Ion Vinea dreptate, pentru că, iată, la 60 de ani de la moarte, se poate vorbi despre opera lui. Lecția pe care ne-o putem însuși de la el este că nu trebuie să ne ucidem morții.
La nici zece ani de la dispariția scriitorului, motivând rezistența creației sale în timp, Elena Zaharia îi schița acestuia un convingător portret în finalul monografiei sale: „Prin talent, avea dreptul să aspire la soarta aleșilor literaturii. Dar i-a lipsit vocația de a-și structura personalitatea în jurul creației. […] Este aproape ciudat faptul că un scriitor care a teoretizat ani de-a rândul ideea disciplinei și a lucidității în actul creației a fost atât de puțin disciplinat față de talentul său. Vinea întrunește la modul paradoxal calitățile celor mai buni profesioniști ai scrisului – inteligență, luciditate, gust – alături de nepăsarea leneșă a artistului diletant. Și totuși nu este un oarecare ratat al literaturii române./ Are dreptul să fie pentru noi mai mult decât un «prinț al rataților»“ (Ion Vinea, Editura Cartea Românească, București, 1972, p. 275).
La începutul deceniului al treilea al secolului trecut, Ion Vinea și-ar fi putut aduna fără inhibiții creația de primă tinerețe între copertele unei plachete, iar debutul editorial poetic i-ar fi fost foarte onorabil. Însă inteligența artistică a început să-i cenzureze liderului de la revista constructivistă „Contimporanul“ spontaneitatea creatoare. Înzestrat cu un acut simț tropic pentru noutate, Ion Vinea s-a lăsat acaparat de mișcarea de avangardă, cu toată atracția ei pentru perpetua mobilitate, și este foarte cunoscută explicația pe care a oferit-o Șerban Cioculescu, referitoare la cenzura lucidității asupra stării poetice: „Drama acestui poet într-adevăr original stă […] în conflictul nerezolvat dintre inteligența sa artistică excepțională și tot atât de rara sa capacitate emotivă. D-sa nu a atins echilibrul ideal dintre inteligența creatoare și sensibilitate, poate pentru că s-a încrezut exclusiv în luciditate“ (Șerban Cioculescu, Ion Vinea, în Opere, I, Aspecte literare contemporane, FNȘA & Muzeul Național al Literaturii Române, 2019, p. 49).
Ion Vinea s-a arătat mereu sceptic față de valoarea poeziei sale și, ajuns la ora fântânilor, a reîncălzit o apă de izvor pe care o fiersese de câteva ori. În ultima parte a vieții, el a avut încredere mai mare în destinul său de prozator. Întrebat despre astfel de proiecte prozastice, scriitorul a răspuns: „Alte proze? Văzând și făcând: totul depinde de răgazurile pe care mi le va îngădui existența și mai ales… determinismul biologic“ (Ilie Purcaru, op. cit., p. 57). Determinismul biologic nu a mai avut răbdare, deși Ion Vinea manifesta o stare de spirit optimistă: „Mi-am curățat de rugină vechea peniță de fier a gazetarului, înmuind-o în cerneala roșie a începuturilor: întineresc“ (Ibidem, p. 57). Cred că este foarte reconfortant să simți că întinerești, însă toate lucrurile trebuie făcute la vremea lor.
Verdictul dat de Nicolae Manolescu despre căutătorul de sine Ion Vinea este sigur și sugestiv exprimat: „Autorul Orei fântânilor e un elegiac minor, remarcabil poet al penumbrelor sufletești, al stărilor de oboseală și langoare, al tristeților incurabile și, natural, al iubirii. […] Nostalgicul poet se va retrage într-un turn de ivoriu, se va autozidi. Ora fântânilor e, cum scrie Paul Georgescu, ora creației, căci creația ce coboară în nadir e altă față a existenței, lunară, nu solară. Însă și-a realizat Ion Vinea refugiul în poezie ca într-o altă viață? El, de fapt, nu poate, renăscându-se, să se elibereze de sine. […] Poetul s-a redescoperit pe sine căutându-se pe sine. Nu e ciudat că poeții care nu vor decât să se exprime se creează din nou, în vreme ce aceia care, ca Ion Vinea, năzuiesc să se creeze, nu reușesc decât să se exprime? Înșelată, puterea lui liberatoare se reprimă: poetul își ia în stăpânire iluzia lui salvatoare. Pornit în căutarea unui alt tărâm, el nu va ajunge niciodată, împăcându-se cu vedenia lui“ (Metamorfozele poeziei, Editura pentru Literatură, București, 1968, pp. 58-60).
Din turnul de ivoriu, care este un spațiu estetic de tip claustrant, unde se zămislește poezia, Ion Vinea a privit la steaua singurătății, care nu a fost de primă mărime, așa cum o vedea el într-un Soliloc: „…Și-am zis, cu ochii țintă la stea,/ la steaua mare și luminoasă ca floarea-soarelui,/ rece și înaltă către care urcam călare, pe drum:/ Desigur, Vinea, asta e steaua ta,/ o stea de întâia mărime,/ pe care până acum n-ai mai văzut-o niciodată.“
Treaz și lunatec plutitor, Ion Vinea a avut trăsăturile unui homo duplex. El a arătat contimporanilor o față publică, „solară“, angajată în devenirea istorică în mod activ ca ziarist – fie la stânga, fie la dreapta eșichierului politic (a „partidelor buimăcite“), în funcție de vremurile traversate. Însă scriitorul a avut și o altă față, a intimității, „selenară“, ce s-a simțit marcată de efortul, nu prea consecvent, al periplului creator de a trece râul Selenei la ora fântânilor. Potrivit schiței intitulate Cu inima-n cap și unui pasaj din romanul Lunatecii, oamenii „cu inima-n cap“ sunt păguboșii sortiți ratării din cauza lipsei de pragmatism în ordinea materială a lucrurilor. Din această perspectivă, nu se poate spune că Ion Vinea era un om „cu inima-n cap“. Desigur că ar fi dorit să fie numai scriitor și „cât mai leneș cu putință“, dar viața l-a silit să facă și munca de anduranță a gazetarului. Cu toate acestea, lui Ion Vinea nu-i plăcea să țină în mână condeiul sprinten al ziaristului obișnuit, ci rămânea tot scriitor atunci când își redacta cu meticulozitate articolele gazetărești.
În privința acestei fețe solare, Ion Vinea explică astfel alunecarea lui pe panta publicistiicii: „Versificatorul împărtășit din vinul pamfletului – este cazul meu – a fost adeseori ispitit să i se dăruiască, uitând de poezia «propriu-zisă», pe care o păstra momentan pentru însemnările sale intimiste. E ceva lesne de înțeles. Gazetarul căuta marele public și mijloacele de mare răspândire, de comunicare intensă, pe care i le dădea ziarul. Iar versificatorul știa că cititorii de poezie erau puțini la număr și că tirajul revistelor literare era prea restrâns ca să ducă, fără zăbavă, la pregătirea unei revolte sau a unei revoluții“ (Ilie Purcaru, op. cit., pp. 56-57). Aceasta poate fi și motivația faptului că Ion Vinea a condus cea mai longevivă revistă românească de avangardă: „Contimporanul“.
Paul Georgescu explica astfel simbolistica sintagmei ora fântânilor: „Ora fântânilor este ora creației, a expresiei dezlegate, a manifestării de sine în vers. Nu aleargă repezi râuri, nu se tălăzuiesc puternice fluvii, nu se prăbușesc cataracte, ci țâșnesc elegante, grațioase fântâni, îmbinare a spontanului – tainica vână de apă – și efortului uman ce captează și controlează inspirația, căci, indiferent de «manifeste» poetice și teoretizări și de tumultul metaforic asociativ, versul lui Vinea e mereu sub controlul lucid și ponderator al gustului“ (Paul Georgescu, Polivalența necesară, Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 244). În fond, ora fântânilor este acea oră de pe cadranul ceasului când spiritul însetat oscilează între aspirația către absolut și tentația regresiunii temporale. „Orele“ de adâncă pace contemplativă își pot asocia nu numai nemărginirea cerului, ci și suprafața clar circumscrisă a ochiului fântânii. Referindu-se la „minunea cuvântului nou“ de găsit de către poeți, Ion Vinea credea că există „tot felul de procedee, pe care trebuie să le descoperi singur ca să ți le încorporezi de-a binelea, dar care sunt simple simulacre când nu ai nimic de spus altora din ceea ce asculți și ascunzi în adâncurile tale. Ele răsfrâng experiențele și viața ca ochiul unei fântâni“ (Ilie Purcaru, op. cit., p. 54).
Aflat pe patul de moarte, în ultima zi a vieții sale, Ion Vinea a primit vizita conștiinciosului Ion Bănuță, care era directorul Editurii pentru Literatură. Acesta venise să-i aducă scriitorului un exemplar de semnal din mult doritul prim și ultim volum antologic Ora fântânilor. Elena Vinea a mărturisit cum muribundul, înviorat brusc, a strâns cartea la piept și a dus-o la buze. În ciuda dorinței editorului de a obține un autograf în cadrul acestei lansări inedite, drept preludiu al morții iminente a autorului ei, nu s-a mai putut face nimic. Suferindul a expiat, lăsând parcă să se înțeleagă că va da autografe întregii posterități dintr-o altă lume. Desigur că scena pare să țină de o reușită melodramă și ne-ar stârni compasiunea („Vrem teatrul de pură emotivitate“) dacă nu am ști cât de mult a temporizat Ion Vinea apariția cărții, vina de a fi apărut abia înaintea marii treceri datorându-i-se numai lui. La ora fântânilor, între viața și posteritatea poetului, s-a legănat coliva lui moș Vinea.