Marea, fundamentala problemă a României e coborârea constantă și vertiginoasă a standardelor. Indiferent de sfera de activitate, se merge pe ideea minimei rezistențe. Dictonul comunist: „Noi ne facem că lucrăm, ei se fac că ne plătesc“ a devenit, în ultimele decenii, însuși modul de existență al vieții noastre sociale. Distrugerea învățământului, inițiată de clica lui Iliescu, a fost desăvârșită de clica lui Iohannis. Nu cred că e departe momentul în care, la bacalaureat, se va lua notă maximă răspunzând la întrebări de genul „Cine este autorul volumului de versuri Doine și lăcrimioare de Vasile Alecsandri“ și când se vor da doctorate dacă demonstrezi că știi tabla înmulțirii. E adevărat, multe din aberațiile sistemului sunt „inovații“ de import, aplicarea slugarnică a unor metode și procedee care au, poate, noimă, în țările de origine. La noi, ele sunt ca nuca-n perete, sau, încă mai rău, ca bila de demolare izbită cu sălbăticie de zidurile școlilor și universităților.
Așa cum am mai scris într-o serie de articole în care mă refeream la teoria sincronismului propusă de E. Lovinescu, suntem în mod structural incapabili să facem alegeri pe bază de discernământ. Ne repezim orbește în direcții despre care nu știm nimic, iar apoi, după ce ne-am îm potmolit la primul obstacol, mofluzi, începem să dăm vina pe comploturi planetare, pe ura generalizată a străinătății, pe buletinul meteorologic, pe poluare și pe niciodată curmatul nostru nenoroc istoric.
Recenta participare a României la Campionatul European de Fotbal ne-a oferit un modus operandi cu totul straniu, al cărui patent îl deținem în exclusivitate. Nu trebuie să fii mare specialist să constați că și la fotbal suntem la fel de mediocri cum suntem în alte zeci și sute de domenii. Dar capacitatea noastră de iluzionare e atât de uriașă, încât ne vedeam deja cel puțin finaliști, dacă nu și campioni. Deși nu mă uit la activitățile sportive în care se înfruntă națiuni (văd în asta o formă agresivă de naționalism), n-am fost în stare să mă sustrag entuziasmului general care a cotropit țara și, implicit, și urbea în care locuiesc. Ce am văzut? Un meci bun (cel cu Ucraina), unul prost, dar care a reflectat nivelul real al echipei reprezentative a României (cel cu Olanda) și unul aranjat, cel puțin începând cu minutul 70 (cel cu Slovacia).
Și am mai văzut același tip de manevre și presiuni pe care le știm din viața de zi cu zi, soldate cu impunerea lui Ianis Hagi într-o echipă în care, în mod evident, nu-și merită locul. N-am nimic personal cu acest fotbalist. Am dat, întâmplător, peste câteva interviuri cu el și mi s-a părut un tânăr binecrescut, educat, politicos, elegant și frumușel. Un fel de ideal al soacrelor. Ca fotbalist, el e însă departe de talentul și inspirația tatălui său. O dovedește faptul că echipa lui de club l-a îndepărtat ca inutilizabil, împrumutându-l într-un alt campionat, unde n-a prea părăsit banca de rezerve.
Cum să te bați, de la egal la egal, cu granzii Europei, când cei mai buni fotbaliști ai naționalei române, Valentin Mihăilă și Denis Man, joacă la un club italian aflat până de curând în liga a doua? Aici nu e vorba de defetism, ci de realism. Principalele echipe care candidează la titlu sunt alcătuite din jucători care provin de la cluburi legendare precum Real Madrid, FC Barcelona, PSG, Manchester City, Chelsea etc. Oricât de galbene ar fi tricourile suporterilor români care au umplut stadioanele și oricât de șlăgăroase cân tecele lor de încurajare, situația din teren s-a dovedit cu totul diferită față de exercițiile de autoiluzionare practicate în piețele marilor orașe germane. Concluzia recentei experiențe competiționale e că avem suporteri profesioniști și jucători amatori. Entuziasmul cu care galeria română s-a manifestat pretutindeni, covârșind prin prezență fanii din țări mai bine cotate în clasamentele fotbalistice internaționale, e înduioșătoare și de bun augur. Asta arată că nu mai suntem chiar atât de săraci, că ne putem permite să cheltuim sume consistente pentru city-break-uri, străbătând Europa în numele unei idei (fie ea și fotbalul), și nu doar pentru a căuta de lucru pe la fermele de căpșuni.
N-am să obosesc că repet că ceea ce ne lipsește e un proiect de țară. Există în România numeroase povești de succes, dar ele sunt întâmplătoare, născute în virtutea legii numerelor mari. Miracolul constă în faptul că factorul politic n-a reușit să le distrugă pe toate. Contraselecția încrâncenată pe care o vedem de treizeci de ani continuă cu brio modul de promovare a cadrelor din vremea comunismului. După decenii de domnie a prostiei și inculturii, ne-am procopsit cu o clasă politică nu doar lipsită de o viziune cât de cât coerentă, ci de-un comic involuntar. Or, toate acestea ne costă scump. Circul cu stabilirea și răzgândirea privind alegerile din toamnă dă măsura neseriozității, iresponsabilității și neobrăzării celor care se pretind a fi cei mai buni dintre cei buni.
Proiectele de țară nu ne-au lipsit întotdeauna. Ce altceva a fost, de pildă, Școala Ardeleană decât un model de funcționare a societății în conformitate cu ideile avansate ale epocii, puse în acord cu idealurile naționale legitime, bine articulate și profunde ale populației? La fel și pașoptismul, o mișcare coerentă de emancipare socială, politică, economică și ideologică. Modul sfidător în care învățământul românesc actual tratează aceste chestiuni e sugestiv. Începând cu anul 2022, în programă nu mai figurează niciun rând despre Școala Ardeleană, îngropând dintr-o singură mișcare „inovativă“ o mostră de comportament civic și cultural, adică o potențială sursă de inspirație pentru generațiile actuale.
Astfel de gesturi sunt menite să facă tabula rasa din propunerile valoroase ale minților luminate. Gân dirii active, responsabil-mi litante, li se preferă subiectele de conjunctură, modele nea similate ori greșit asimilate și mentalitatea de veșnic subaltern la marile porți de unde-și iau lumina politicienii incapabili să producă doctrine originale. Seninătatea cu care actuala ministră a Educa ției comunică rezultatele tot mai dezastruoase ale evaluărilor naționale, detașarea zâmbitoare cu care descrie ororile din învățământ ridică mari semne de întrebare dacă nu cumva asistăm la un proces voluntar de distrugere a învățământu lui (și, implicit, a țării), în care miniștrii și parlamentarii sunt doar medicii cinici ce stau la căpătâiul poporului, gata să-l eutanasieze.
Nu sufăr de scenarită și nici de complotită. Dar n-am cum să nu ridic întrebător din sprânceană când totul te obligă să privești circumspect (ba chiar încruntat-suspicios) la gesturile celor care ne conduc. Nu mi-a ieșit din minte episodul din vremea pandemiei, când eram legați fedeleș de scaunele și sofalele din casă, nu cumva să ieșim în stradă. Pentru că dna cancelar Merkel poftea la sparanghel proaspăt și pentru că nu avea cine să-l culeagă, s-a găsit imediat, cu aprobarea mărimilor țării, voluntarul care să urce în avion (deși interdicțiile de circulație erau severe): șerbul, robul, iobagul român. În analele umilinței naționale, acesta rămâne un moment de batjocoritoare, ca să zic așa, glorie.
În lumina celor de mai sus, exuberanța suporterilor români care au penetrat Schengenul cu o energie debordantă s-ar putea să fie de bun augur. Mai trebuie doar să construim echipe de fotbal demne de entuziasmul cu care sunt susținute. Altfel spus, ca realitatea să se ridice la nivelul dorinței și al iluziei. Iar pentru asta e nevoie de reguli, de asumarea responsabilităților și de urmărirea încăpățânată a țelurilor. Nu e suficient să ne mulțumim că am fost avansați de la gradul de căpșunari la cel de culegători de sparanghel. Mai e nevoie să ne conturăm o identitate solidă. Globalizarea nu înseamnă decât pentru mințile înguste și purtătoare de non-valoare renunțarea la ceea ce ne definește. Sigur că în lumea actuală competitivitatea a atins cote fierbinți. Dar, dacă ai cu ce concura, dacă posezi un spirit de competitivitate, nu ai decât de câștigat din confruntarea cu ceea ce e diferit ori chiar radical străin.
Din nefericire, în clipa de față sunt greu de găsit mințile capabile să gândească proiecte și programe care să pună în valoare ceea ce avem valabil și demn de stimă. Oficiile noastre diplomatice sunt burdușite de nulități numite pe bază de pile, de funcționari rutinați, lipsiți de orizont cultural, conformiști care și-au dovedit de ani și ani de zile ineficacitatea și nulitatea profesională. Agențiile guvernamentale și institutul de specialitate create pentru a promova imaginea României în străinătate reprezintă o ofensă la adresa ideii de competență. Nimeni nu pare însă deranjat de turnura pe care au luat-o lucrurile mai ales în ultimii zece-cincisprezece ani, când indiferența, blazarea, disprețul de sine și de alții au devenit însușirile prin care se ilustrează majoritatea covârșitoare a instituțiilor din România.
Prin urmare, e necesar să ne gândim cu seriozitate cum reurcăm panta pe care am coborât vertiginos în deceniile din urmă. Sunt suficiente inteligențe în România și avem chiar un exces de energie – din păcate, prost direcționată și cheltuită în mod iresponsabil. Urcușul nu poate porni decât de la educație. Elevii și studenții nu mai trebuie tratați ca niște handicapați incapabili de muncă serioasă și cărora să li se servească totul pe tavă. Vinovați pentru ce se întâmplă cu ei sunt cei care au coborât atât de mult ștacheta, încât nici nu mai merită să treci peste ea. Și nici să treci pe sub ea nu se mai poate, pentru că a ajuns una cu pământul.