Cartea Curs de estetica poeziei (București, EMLR, 2024) îl readuce neașteptat în actualitate pe Vladimir Streinu. Editoarea ei, Luana Stroe, care semnează și studiul introductiv, a valorificat aici tot materialul disponibil legat de autor: note pentru curs, fragmente redactate de mână, dactilograme corectate de autorul însuși, casete ce reproduc vocea profesorului în timp ce se adresa studenților din Amfiteatrul Odobescu al Facultății de Litere. După dificila reconstituire a textului, Luna Stroe a efectuat o operă de editor critic: a identificat în restul operei autorului – de la studiile de tinerețe din anii 1930 până la cele apărute în anii 1960 – toate paginile în care, într-un fel sau altul, era anunțată viziunea proprie asupra poeziei. Cu o întârziere de peste o jumătate de secol, a ieșit la iveală opera finală a lui Streinu, considerată până acum pierdută.
Ea ne oferă ultima imagine a criticului Vladimir Streinu în calitatea lui de teoretician al poeziei; s-ar zice că, mereu nemulțumit de rezultatele la care ajungea, criticul-profesor a încercat încă o dată să vadă clar, într-o problemă cețoasă prin definiție, originea poeziei.
În 17 prelegeri ținute între octombrie 1969 și noiembrie 1970, întrerupte prin moartea fulgerătoare a autorului, acesta încerca să explice unor studenți din ultimul an în ce constă misterul poeziei. De la definițiile istorice ale acesteia (din Antichitate și până în secolul XX), la modul de alcătuire a versului (vezi discuția despre așa-zisa „inspirație“, pe care profesorul o demască viguros drept o legendă romantică), urmărind apoi relația dintre poezie și alte arte sau domenii ale spiritului (istorie, muzică, pictură, filosofie), defilau în fața auditoriului principalele nume ale culturii europene.
Secțiunea finală a prelegerilor, atâta câtă a ajuns până la noi, sondează relația specială dintre limbaj și figurile retorice, mai ales relația cu metafora. Se pleacă de la Quintilian și se ajunge la Roman Jakobson. Pe neașteptate, Streinu contrazicea cu îndrăzneală atât definițiile clasice ale metaforei, cât și pe cele inventate de structuraliști. Preocupat de definirea a ceea ce el numea „spațiul poetic“, autorul ajungea la concluzia paradoxală că metafora s-a născut odată cu limbajul, ca element constitutiv al acestuia; în terminologia inspirată de Blaga, „omul este animalul metaforizant“ (p.185). E imposibil de știut cum și-ar fi prelungit autorul demonstrația pentru a ajunge la definirea completă a „spațiului poetic“ și la supremația metaforei.
Chiar în forma actuală a cursului, reconstituită și fragmentară, Streinu a formulat concluzii la care ajunsese, probabil, de multă vreme, dar pe care nu le așternuse încă pe hârtie. Acest curs neașteptat i-a furnizat ocazia ideală pentru a trage anumite concluzii. Sensul final al acestei analize a fost observat de profesor încă din prima întâlnire cu studenții: „…eu mă aflu astăzi în situația de a mă uita la anumite adevăruri în care am crezut și de a mă întreba cum de am crezut. Dar am credința că ele m-au purtat mai departe. Așa că asemenea credință v-o aduc întreagă și o pun în slujba acestui curs“ (p. 47).
Nu se putea mai limpede! Streinu își manifesta explicit intenția de a oferi auditoriului ultima variantă a gândirii sale asupra teoriei poetice.
Fără îndoială că o asemenea trecere în revistă a esteticii și preocuparea pentru condiția metaforei nu puteau conveni unor indivizi hrăniți estetic cu articole de Bielinski, Gherea și Lenin; profitând de o rară paranteză liberală în teroarea oficială, Streinu a reluat în 1969 tradiția predării esteticii în Universitatea românească. Reacția oficialității n-a întârziat și ea s-a manifestat sonor în condițiile instaurate la noi de re-ideologizarea începută în vara lui 1971.
Situat astfel în afara timpului (și, oricum, în afara timpului nefast în care a fost redactat), cursul de față contrazicea numeroase adevăruri curente. E pasionant să urmărești modul în care criticul lovinescian arăta cum a evoluat el însuși de-a lungul ultimelor decenii, când nu mai putuse publica aproape nimic.
Să observăm neîncrederea evidentă pe care Streinu începe să o aibă chiar față de stilistică. Fostul campion al acestei discipline ajungea acum la concluzia că, dincolo de suprafața textului literar, se află un strat spiritual profund, iar esența ultimă a poeziei acolo trebuie căutată. În câteva fraze, el se detașează de structuralismul pe care îl pune pe același plan cu viziunea existențialistă asupra literaturii. Refuzând explicațiile contemporane ale poeziei, Streinu se pregătea să propună propria sa explicație. Nu a mai apucat să o facă.
Editarea acestei ultime scrieri a lui Vladimir Streinu reprezintă o cucerire a istoriei noastre literare. Luana Stroe a reușit performanța reconstituirii unui text complet din fragmente disparate. Există posibilitatea, pentru cei curioși, de a auzi chiar vocea lui Vladimir Streinu în Amfiteatrul Odobescu al Facultății; editoarea a susținut o teză de doctorat despre modul în care vocea autorilor înregistrată prin mijloace tehnice și citind propria lor operă completează sau contrazice textul tipărit în carte.
Putem obține, împreună cu cartea tipărită, și vocea care a rostit cursul. Această voce, ajunsă până la noi parcă „de dincolo“, s-a stins odată cu ultimele cuvinte ale cursului. În seara aceleiași zile de 29 noiembrie 1970, în care, fără să știe, Vladimir Streinu apărea în fața studenților pentru ultima dată, o criză cardiacă îi punea capăt vieții. Textul rostit aici capătă astfel valoare testamentară și simbolică.