Dispariția lui Nicolae Manolescu, personalitatea cea mai puternică a criticii literare românești contemporane, distinsul președinte al Uniunii Scriitorilor din România, ne-a surprins și ne-a îndurerat peste măsură și pe noi, cei din ținutul euxin, care, legându-ne destinul de scris încă din anii tinereții, am avut șansa întâi să-l citim în presa literară, să-l cunoaștem din cărți și să colaborăm apoi cu el, în anumite momente ale vieții noastre. Prezența sa, de nenumărate ori, la Constanța sau la Neptun, unde se află Casa de Odihnă a Scriitorilor, ne-a confirmat atracția pentru acest ținut misterios, înălțător și subtil de la malul mării, dar și deschiderea și prețuirea pentru diversele evenimente literare, culturale și universitare la care oamenii de aici l-au invitat. De fiecare dată imaginea, atitudinea și vorba „Profesorului“ au încântat, instaurând în sufletul și în mintea celor veniți să-l întâlnească un respect deosebit și o admirație constantă.
Îmi amintesc de momentul din anul 1971 când Nicolae Manolescu l-a contactat, la Constanța, pe scriitorul Constantin Novac, fostul său coleg de facultate, redactor-șef la revista „Tomis“, și l-a rugat să-l primească în redacție, în cadrul secției de critică literară, pe tânărul Alex Ștefănescu, fostul și talentatul său student, rătăcit în învățământ împreună cu soția la o școală dintr-un sat de pe lângă Suceava. Ceea ce s-a și întâmplat în scurt timp. Această mediere și venirea lui Alex în Dobrogea, continui să cred și astăzi, au fost providențiale și pentru mine, proaspăt stabilit, și eu, în orașul de la mare și publicat cu povestiri în revista „Luceafărul“ și în cea constănțeană. Timp de patru ani, cât tânărul și redutabilul critic a stat aici, între mine și el s-a întărit o prietenie de nezdruncinat. Încrederea lui în ceea ce scriam mi-a dovedit-o ulterior, după plecarea din Constanța la București, ajutat tot de Nicolae Manolescu. N-a fost carte a mea de proză sau publicistică literară despre care să nu scrie. Iar surpriza cea mare pe care mi-a făcut-o a venit când și-a publicat Istoria sa literară, în care m-a cuprins și pe mine, în capitolul „Nume noi în proză“. Stau și mă întreb și acum! Dacă n-ar fi fost acea intervenție a marelui critic și nu l-aș fi cunoscut la timp pe Alex, ar mai fi fost posibil așa ceva?
Și nu întâmplător am adus aminte de amândoi, pentru că. în adâncul ființei mele, ceva mă tulbură și mă face să cred că le-a fost hărăzit de Cel de Sus un sfârșit apropiat. Întâi a plecat la cele veșnice „Discipolul“, iar la nicio lună „Mentorul“. Să le fie drumul lin prin minunata Țară a Literelor din Cer!
După 1990, pe Nicolae Manolescu îl citeam săptămânal în „România literară“ și-i apreciam rigoarea și incisivitatea critică, însușiri pe care i le-am întâlnit apoi „pe viu“ între anii 2006 și 2009, când am fost președinte al Filialei „Dobrogea“ a Uniunii Scriitorilor și membru în Consiliul USR. Impunea un deosebit respect când prezenta proiectele Uniunii, programele manifestărilor naționale și internaționale, care erau mereu atractive și de anvergură. Când se făcea, în cadrul Consiliului, validarea celor propuși să devină membri ai USR, Nicolae Manolescu își manifesta o exigență binevenită, care pe unii îi nemulțumea, în a nu lăsa să se strecoare în rândurile categoriei de creatori, pe care cu autoritate o conducea, tot felul de veleitari lipsiți de talent și plini de sine. A fost prezent, la Constanța, la târgurile anuale de carte, la reuniuni speciale cu studenții și cadrele didactice de la Facultatea de Litere a Universității „Ovidius“ Constanța, la întâlnirile de alegeri cu membrii Filialei Dobrogea a USR, la gala de acordare a premiilor anuale naționale ale Uniunii Scriitorilor, ținută la Mamaia cu sprijinul Consiliului Județean, la manifestări scriitoricești importante, cu participare internațională, ce s-au desfășurat la Neptun.
Dar momentul pe care cu greu și-l poate șterge cineva din amintire a fost acela al sărbătorii fastuoase, când Profesorului Nicolae Manolescu i s-a acreditat titlul de „Doctor Honoris Causa“ al Universității „Ovidius“ Constanța. O aulă arhiplină de profesori, scriitori, studenți a ascultat cu sufletul la gură, cuvântul său măsurat, plin de nuanțe nebănuite, sigur și convingător despre tainele, misiunea și temeinicia învățământului superior, conexiunile lui inimaginabile și benefice cu literatura și cultura unui popor.
Și tot în perioada când am răspuns de soarta Filialei Dobrogea, în anul 2008, prietenul meu, scriitorul și editorul Călin Vlasie, i-a publicat Profesorului Nicolae Manolescu, la Editura Paralela 45, pe care o conducea, excelenta Istorie critică a literaturii române. 5 secole de literatură. Văzând-o, pe standul editurii, la un Târg de Carte din București, ca orice biblioteconomist ce eram și care se respectă, am cumpărat-o fără să stau pe gânduri. Iar la prima întâlnire de la Uniunea Scriitorilor i-am cerut autorului ei autograf. Nicolae Manolescu a luat cartea, mi-a zâmbit generos, mi l-a acordat și mi-a înapoiat-o cu o strălucire încurajatoare în priviri, care pentru o clipă mi-a dat sentimentul că plutesc ușor. Ochii aceia, de-atunci ai marelui critic, nu mi i-am putut șterge din minte vreodată. Nici când am fost nominalizat cu romanul Lumina îndepărtată a fluviului la Premiul pentru Proză al Uniunii Scriitorilor. Iar de câte ori deschid istoria sa și-i răsfoiesc paginile, ei îmi răsar neschimbați în închipuire, ca o certitudine că nu am mers pe drumul greșit.