Vară caniculară
Vară caniculară. Caniculară? Nu, e prea puțin spus, ar trebui să găsim un termen mai tare, pentru aceste temperaturi de cuptor încins (recorduri absolute!), care au luat în stăpânire teritoriul național pe o perioadă atât de întinsă. Și cum a funcționat țara pe vremea asta toridă? Deloc bine.
Orice domeniu, de cum e pus la încercare, își dovedește imediat vulnerabilitatea și ne-funcționalitatea. Iată, trenurile întârzie cu orele pe distanțe de doar două sute de kilometri, în vagoanele fără aer condiționat oamenii se sufocă din pricina căldurii, iar călătorii intervievați în Gara de Nord mărturiseau că trenul a ajuns să fie de nefolosit și de aceea unii apelează la soluții disperate: atunci când sunt siliți să se deplaseze la București, închiriază șoferi care să-i ducă cu mașinile lor până acolo și înapoi. Un înalt responsabil din sectorul transporturi, întrebat cum explică această situație deplorabilă, a justificat totul prin lipsa, în ultimii 30 de ani, a oricăror investiții în infrastructura căilor ferate, în trenuri cu dotări în pas cu timpul.
Căldura de coșmar a avut, evident, efecte și asupra consumului de electricitate. Importăm energie electrică la prețuri astronomice (cele mai mari din Europa!) și sunt dese pene de curent. Un alt reprezentant guvernamental, de data aceasta din sectorul energetic, chemat și el să dea lămuriri de ce lucrurile merg atât de rău, a venit cu aceeași explicație-șablon: în ultimii treizeci de ani nu s-au făcut investiții în domeniul producției și distribuției de electricitate etc. Însă specialiștii (nu cei guvernamentali, ceilalți!) spun că investiții, dacă s-au făcut, s-au făcut anapoda, nu în ceea ce era potrivit să se facă: energie regenerabilă și unități de stocare.
Oricum, în atâtea alte sfere de activitate, se acționează fără o previzionare și o sincronizare în timp, haotic, improvizat, de azi pe mâine, fără să știe stânga ce face dreapta. Astfel, se închide Valea Oltului în plină vară, când lumea pleacă în vacanță și circulația este intensă, fără să se gândească, să se planifice din vreme niște variante viabile de transport rutier alternativ. La fel, se închide pe jumătate podul de la Giurgiu-Ruse și, deși autoritățile române fuseseră anunțate cu un an înainte despre această lucrare de pe malul bulgăresc și promiseseră măsuri (punerea în funcțiune a unui feribot între cele două țări), nu se întreprinde nimic concret, iar bieții cetățeni sunt lăsați, cu nepăsare, în babilonie și în suferință: să se descurce fiecare cum poate, dacă poate.
Tot de treizeci de ani nu suntem în stare să legăm sudul țării de Transilvania printr-o autostradă, tot de treizeci de ani nu suntem în stare să înjghebăm măcar câteva porțiuni de șosea ocolitoare în dreptul localităților Comarnic-Bușteni-Predeal. Da, neputința noastră e demonstrată și e istorică. À propos, tocmai am aflat știrea că undeva, între Danemarca și Germania, se construiește un canal submarin, prin care trece o autostradă plus o cale ferată dublă, totul în lungime de 18 kilometri. Alții sunt în stare. Lipsa de performanță e, așadar, apanajul nostru, nu trebuie căutată peste tot!
De ce se întâmplă asta? Rădăcinile răului sunt adânci. N-avem realizările care în alte locuri sunt firești din aceleași motive care-i fac pe alegătorii români să trimită în Parlamentul de la Strasbourg o persoană cu manifestări publice scandaloase și cu un mesaj inacceptabil, ce sperie Europa. Din aceleași motive care ne fac să exportăm la Leeds, de pildă, cetățeni români care atacă în masă poliția, incendiază mașini și sperie Anglia. Din aceleași motive care fac ca un partid politic, prin selecție internă!?, să promoveze într-o funcție publică importantă o persoană cu comportament impardonabil de cocalar, e vorba de acel subprefect de Călărași pe care televiziunile ni l-au arătat pe larg în ipostaze incredibil de penibile. Din aceleași motive care fac ca, târziu în noapte, pe Aeroportul Otopeni, sute de călători să fie puși să aștepte două ore (două ore!) până să-și poată recupera bagajele, fiindcă, ce nebunie!, „nu există suficient personal“.
Iar aceste motive strânse într-o singură frază, s-ar rezuma cam așa: poporul acesta slăbește pe zi ce trece, căci educația, instrucția școlară sunt din ce în ce mai precare, se află în cădere liberă, iar cultul muncii bine făcute, al creativității se diminuează și ele, vădit. Singurele certitudini ale momentului se arată a fi, pe de o parte, așa numitele festivaluri muzicale unde mulțimi uriașe se exteriorizează ca-n transă, cu un soi de jubilație ce sugerează o întoarcere la un primitivism înfiorător și, pe de altă parte (sau pe de aceeași parte), copiii care, la 10-12 ani, sunt deja consumatori/ dependenți de droguri. Și atunci întrebarea, pe care o auzim rostită din când în când, E România un stat eșuat?, nu mai pare a fi nelalocul ei. (G.C.)
Apariții editoriale
Semnalăm, telegrafic, câteva titluri noi, primite recent la redacție. Cornel Ungureanu revine în atenția cititorilor cu volumul II din Geografia literară a României. Tomul, masiv (875 de pagini), apare la Editura Academiei Române și cuprinde două mari secțiuni: una dedicată Transilvaniei, care e pusă sub semnul „seducțiilor Europei Centrale“, și alta dedicată Banatului, în care este urmărită „creativitatea zonelor de contact etnic“. l Delia Munteanu publică la Editura Limes volumul de eseuri Pe muchia poemului, care reprezintă o cercetare critică a teritoriilor lirice proprii câtorva zeci de poeți români contemporani. l La Editura Junimea, în colecția Ficțiune și infanterie, apare un roman de Gabriel Gafița, intitulat Martiriu parțial. l Tot la Editura Junimea, în colecția Cuvinte migratoare, vede lumina tiparului o carte de versuri în ediție bilingvă, română și spaniolă, intitulată elegii postHumane/ elegías postHumanas (versiunea în limba spanioală de Albert Denn). l Poetul Radu Ulmeanu ne propune două noi volume de poezie: Vinovatul din vis (Editura Ninis) și Orfeu (Editura Grinta). l Și Viorel Dinescu este prezent cu un nou volum: Zeii de pământ. Poeme orfice (tipărit sub egida editurii băcăuane Ateneul Scriitorilor). l Ne-a reținut atenția foarte eleganta antologie de autor a poetului Vasile Tudor, Și piatra mă va-îmbrățișa, care apare la Editura Școala Ardeleană și cuprinde o selecție din versurile sale, scrise între anii 2011-2024. l În fine, remarcabilă este anto logia Poezia mării, Editura Celebris, care cuprinde poeme ale poeților participanți la a doua ediție a Festivalului Art.Poetica@Ovidius. Cartea, cu un cuvânt-înainte de Angelo Mitchievici și coordonată de Elena Cioclin, are și o dedicație emoționantă: Spre amintirea celor trei mari prieteni ai literaturii române: Dan Cristea, Nicolae Manolescu, Alex Ștefănescu. Lectură plăcută! (Cronicar)
Din revistele literare
„Arbori care împiedică alunecarea pământului“
În „Ramuri“ (nr. 7), plecarea dintre noi a excepționalului poet Ioan Es. Pop este marcată prin două texte evocatoare substanțiale, semnate de Gabriel Coșoveanu („… Ioan Es. Pop se arată, din nou, ca un locuitor nu al acestei planete, ci al poeziei sale, derutat că e singurul și trăind, totuși, atât de înghesuit în ea. Măreția insului «mic»… se va percepe, accelerat, din câte se poate estima, în postumitate…“) și Gabriela Gheorghișor („Ioan Es. Pop are o acută conștiință critică: «din zece pagini scrise, scoți una de poezie / sau poate nici măcar atât – poezia seamănă cu pălinca» (Pop 2020: 24). De aceea , opera lui nu e voluminoasă. Dar el reușește, folosind cuvintele tribului, să creeze un univers poetic original, recognoscibil, în care până și simplitatea vibrează ca o aureolă.“). Din același număr al revistei craiovene, am reținut cele două pagini poeme în proză de Varujan Vosganian, din volumul 150 de poeme, în curs de apariție la Editura Junimea. l Semnalăm și o elegantă publicație în limba franceză, care apare la Paris, sub conducerea Lindei Maria Baros, La Traductière, revue internationale de poésie et art visuel. În numărul 41/ 2024 este publicată o amplă antologie de poeme sub titlul La poésie. L’onde de choc, din lirica unor poeți de peste tot din lume, Statele Unite, Canada, Australia și, desigur, atâtea dintre țările europene. Între creațiile antologate figurează și cele ale unor poeți români din România și din Republica Moldova. Numărul acesta al revistei pariziene de poezie este ilustrat cu lucrările unui artist vizual român, Gheorghe Dican. l În „Nord Literar“ (nr. 6), putem citi un eseu al lui Ioan-Aurel Pop intitulat Transilvania scriitorilor: „Literatura nu se făcea pentru a evada în alte lumi, nici pentru a crea alte lumi, ci pentru a îndrepta lumea pe care o aveam. Astfel, literatura, ca și istoria, era învățătoarea vieții. De aceea, în literatura scriitorilor transilvăneni există un fior de viață autentică, aspră și noduroasă, plină de drumuri cotite și grele. Sau mai degrabă exista cândva acest fior. Astăzi viața a nivelat, a omogenizat multe abordări literare, încât este greu să se mai distingă specificități regionale, locale și chiar naționale.“ l Reproducem finalul editorialului semnat de Nicolae Prelipceanu în revista „Viața Românească“ (nr. 7-8), care, la rândul său, reia niște gânduri prețioase ale lui Ismail Kadare: „La prima sa vizită în România, scriitorul albanez Ismail Kadare, pe atunci cunoscut la noi doar prin romanul Generalul armatei moarte, declara într-un interviu: «Pentru o țară, arta și mai ales literatura sunt ca niște arbori care împiedică alunecarea pământului. Dacă o țară nu are literatură, ea se împrăștie, se pierde. Ea, arta, o ține, o păstrează. Un exemplu: eu m-am născut în sud, la Arghirokastra. Am scris un roman despre și pentru orașul meu. Acest roman cred că are un rol similar cu al grănicerilor.»“ Extraordinar adevăr, literatura are pentru o țară rolul grănicerilor care o apără, o păstrează întreagă și în bună stare, fără literatură o țară se pierde, se risipește, literatura e aidoma unor arbori care împiedică alunecarea pământului. Noi, cei care scriem, știm toate astea, bine ar fi dacă am putea să convingem și alte categorii, de la politicieni la oameni de rând, de valoarea acestei observații. (Cronicar)