Spectacolul Revizorul de Gogol, în regia artistcă a lui Alexandru Dabija este un eveniment. Teatral, cultural, social. Îl simți la nivel estetic, te irită la nivelul societății. De ieri, de azi, dintotdeauna. Ce tîmpiți, proști, ignoranți, panglicari, creduli sîntem. Și ce ușor de dus de nas. Ne mințim pe noi înșine și unii pe ceilalți. Nimic nou. Gogol publică piesa în 1836, iar prima reprezentație este în 1842. În 2024, stai și vezi trei ore și ceva mecanismul prostiei și al imposturii desfăcut, în fața ta, de regizor și de trupa sa. Mecanismul ticăloșiei la scară mică. A găinarilor. Dar ei sînt parte pentru orice tablou mai amplu. Funcționează la fel. Gogol nu iartă pe nimeni. Dar nici Dabija. Umorul, cinismul, ludicul, toate sînt expandate. La nivelul tipologiilor, limbajului, clișeelor, ticăloșiei, fuduliei, fricii. O „turmă“ este luată și plasată într-un sat rusesc de la capătul lumii. Asta nu modifică paradigma. Dimpotrivă. Scăpînd din stufoșenia cumetriilor urbane, într-un sat de nicăieri sau de oriunde și oricînd, prostia și proștii se văd altfel. Monstruos. Se văd doar ei și potlogăriile lor. Trebuie să mergi trei zile ca să ajungi în Rusia, scrie dramaturgul pe undeva în piesă. Dacă ai citit-o, te concentrezi pe cum a lucrat Sandu Dabija. Ce energie este acolo, ce trupă, ce sudură, ce țîșnește din fiecare actor, partiturile solo, cele de doi, două, grupurile, planul unu, planul cinci. Regizorul face cu ochiul, rîde, îngroașă „gluma“. Satira corupției. În mic. Spun că este un eveniment, dar nu numai pentru breasla noastră. Pentru radiografia societății decăzute. Spectacolul este impecabil făcut și pentru că fiecare actor este ales precis. Iar știința lui Dabija de a lucra cu colaboratorii săi este vizibilă în filigran. Cînd aburii hohotelor de rîs se mai împrăștie, apare reflectarea asupra a ceea ce nu se schimbă în firea omului. Dependența de minciună și de un tip de corupție. Care va să fie acela. Precum și frica de orice formă de superior. De putere, cu alte cuvinte. Asta îndoaie coloana vertebrală în atîtea feluri. Mintea și imaginația găsesc soluții pentru a acoperi devierea de la norma etică și morală, măresc ridicolul și, implicit hilaritatea. Iar Alexandru Dabija strînge o trupă cu care desăvîrșește un spectacol în care ideile și harul de a citi un text sînt minuțios modelate întru arta actorului. Creația acestui „Revizor“ este sub semnul actorului. A unui laborator de lucru, de cercetare și analiză, a ieșirii din poteci la îndemănă, de stimulare a tehnicii și a rigorii, a propriului ton prospăt, a modalităților de a juca comedie. Identități, caractere, același stil și registru de joc și sentimentul că ai în față distribuția perfectă. Se joacă cu implicare și cu bucuria evidentă a întîlnirii cu Alexandru Dabija. Cu tipul lui de umor. Cu histrionismul lui. Cu universul lui în care detaliul este pus sub lupă și poate să modifice totul. Minuția cu care stă pe text. Cuvintele se regăsesc într-un element de decor, în accentul pe care actorul îl pune într-o frază, în frazarea însăși, în rezolvarea unui costum, într-un accesoriu. Totul este scris și regăsești cuvinte transformate în imagini. Un spectacol minimalist în care comicul cu toate definițiile lui dă pe dinafară în arta fiecărui actor. Cîțiva dintre ei joacă cîte două roluri și nu cred că există neapărat o filosofie în spate, nici în schimbările unor personaje masculine în unele feminine – Bobcinski, Dobcinski și dirigintele poștei – ci, cred, concentrarea pe disponibilitatea actorilor care și-au dorit să intre în convenția propusă de regizor și în spiritul ei. Rostire perfectă, cu sens, în susținerea personajelor. O voluptate în supradimensionarea tarelor și a slăbiciunilor exploatată cu inteligență de regizor și actorii lui. Aș spune și cu un soi de tandrețe în hohotul de rîs.
Îmi este teribil de greu să nu vînd ponturi. Să nu răpesc astfel intrarea „inocentă“ în povestea de la Teatrul Mic.
Într-un sat din marea Rusie ajunge vestea că un revizor de la Peterburg va sosi curînd în control ca să descopere neregulile și potlogăriile. Agitați peste măsura din cauza nenorocirii care se abate asupra lor, oficialitățile decid că singurul oaspete cazat cu cîteva zile în urmă la han nu poate să fie altcineva decît omul care le va tulbura obiceiurile și bunăstarea. De aici, totul se preface într-o sumă de situații care rostogolesc comicul și dimensiunile lui. Regizorul Alexandru Dabija are, pe lîngă distribuție, două opțiuni care determină consistența spectacolului: nu taie nimic din piesă și alege un spațiu cît o pivniță, sala teatrului de pe strada Gabroveni. Astfel, în intimitate și în proximitatea spectatorilor, toate personajele au timp să evolueze și să își arate fețele. Există timp ca să fie observați în toată „splendoarea“ lor. Ca fiecare tipologie să fie dezvăluită, dezasamblată, ca regizorul să o speculeze pentru o satiră acută și o comedie fără margini. Ca să te simți acolo, în sosul lor, parte din mentalitatea lor, dintr-o lume cu fundul în sus, preocupată să nu facă nimic altceva decît să înmulțească banii necurați din seifuri. Fiecare expresie, fiecare mimică, fiecare intenție sau aparte, șoaptele, nuanțele bogate și nenumărate ale actorilor, mirările, bombănelile sînt receptate. Deși textul nu este tăiat, ritmul nu suferă. Energia actorilor încarcă replicile, planurile de ascultare, micile acțiuni extra text, orice moment, mișcarea scenică, du-te-vino-ul, compunerea grupurilor. Sîntem cînd la han, în camera amărîtă a lui Hlestakov, cel luat drept revizor, cînd în casa primarului, cînd pe ulița unde, pe sîrme, stau ciorile grămadă. Peste tot sînt seifuri unde sînt ascunși banii furați, iar traseele personajelor se desenează printre aceste obiecte concrete, care le reprezintă interesele cel mai bine. Foarte eficientă scenografia Ioanei Pashca în elementele de decor, în cromatica propusă pentru costume. Primarul este solistul unui cor de pungași. Personalitățile comunității, toți directori. Toți prostănaci și hoți. Personajele „croncăne“ și se mută dintr-un loc în altul, precipitate să păcălească, să vîre undeva minciuna. Agitație mare. Un studiu fizionomic, un joc cu proporțiile actorilor, ale spațiului, dincolo de orice.
Primarul. Ovidiu Niculescu. Impozant, complex în interpretare, cu treceri rapide de la un partener la celălalt. Cu intensitate în joc. Cu o agitație permanentă, fără urmă de șarjă. Foarte bine dozat în relații, dar și în mersul invers al lucrurilor pentru el. Stăpînul mincinoșilor și al lingușitorilor, care îl bîrfesc și îl „toarnă“ pe la spate, stăpînul familiei, al negoțurilor și al șpăgilor, cel care pare să aibă control și cunoștință de ce se întîmplă în satul lui, cel mai guraliv, cel mai înfoiat este victima întregii farse puse la cale de el însuși. Cade de sus. Gesturile actorului se împuținează, personajul obosește, siguranța dispare. Păcălit constant și disprețuit de subalterni, mînuit și acasă, prea credincios, pupînd icoane și făcîndu-și cruci, trăind în iluzia că este șeful suprem se lasă în voce, în mișcări ample, trasează scurt sarcini precise, se gudură incredibil și rămîne cu buza umflată. Luca Luchici Hlopov, inspector școlar. Tudor Istodor. Un șmecher înalt, care se pierde cu firea și se bălăngăne de pe un picior pe altul ca elevii tîmpi. Ca o salcie care se mișcă la orice adiere de vînt. Un timid deșirat care roșește ca o fecioară, nătîng și nu mai puțin ticălos. Care nu poate să închege cîteva cuvinte coerent, „am probleme cu limba“ și ne arată că abia o plimbă la propriu. Altfel se ocupă de educație. Corpul are o expresvitate incredibilă, privirile, la fel, momentele cînd joacă panica. Cînd i se pune nodul în gît. Ca prostul clasei cînd este scos la tablă. Excepțional rol face Tudor Istodor. Chiar și în mica apariție, Chelnerul plictisit. Ana Ivanovna Bobcinskaia, Ana Bianca Popescu și Ana Ivanovna Dobcinskaia, Irina Velcescu. Un fel de Lolek și Bolek. Cele două cațe ale satului. Două ciori coborîte de pe sîrmă. Două piază rea. Două fete bătrîne și, totuși, însărcinate! Atente la „situația“ lor în mișcări care le subliniază graviditatea. Clevetitoarele croncăne. Ana Bianca Popescu, piesă de rezistență în spectacol. În toate învelișurile, precipitările, sensurile, cu nenumăratele fețe ale unui comentariu secund. Cu o tehnică în declanșarea comicului și în controlul lui. Aprigă în Nevasta lăcătușului. Irina Velcescu ține isonul, dondăne, repetă ce spune Bobcinskaia, se ițește și se retrage repede. Își calculează foarte bine tentativa de a ieși în față și de a se retrage imediat. Un cuplu ca o dedublare de imagine. Ana Andreevna, nevasta Pri marului. Andreea Grămoșteanu. Aferată, apetisantă, plină de hormoni și de dorințe greu de stăpînit, mai agitată chiar și decît soțul ei, dar din alte motive, în concurență cu toți ca să acapareze interesul „revizorului“ și, mai ales, cu fiica ei. Maria Antonovna, fiica Primarului. Oana Pușcatu. Dabija îi propune o ipostază pe care nu am mai văzut-o. Cea mai isteață, într-un fel, în peisajul prostănacilor fuduli, dar un fel de rățușca cea urîtă, puțin șchioapă, înfiptă și nu prea, cu replica corectă la ea, încercînd să se vîre în fața mamei la farmecele junelui de la Sankt Petersburg. Ivan Alexandrovici Hlestacov, funcționar din Petersburg. Alexandru Voicu. Un slăbănog, ca o virgulă, devitalizat la început, prăbușit de foame, cineva nicicum, care nu ți-ai putea imagina că devine rapid centrul. Alexandru Voicu își etalează fragilitatea unui corp „prăpădit“ și schimbă total registrul cînd este gîdilat, adulat, disputat, energia crește, devine abil, șugubăț, trage sforile bătăii de joc cu staisfacție nebună. Un maestru de ceremonii făcut la un pas de noi dintr-un prăpădit închipuit și mort de foame. Pentru acesta toată tulburarea apelor? Osip, servitorul lui Hlestacov. Claudiu Istodor. Un joc ca un contrapunct. De ce stă Osip cu stăpînul fanfaron? Este servitorul bătrîn, sătul de toate, care acceptă stupiditatea situației pentru că nu mai există șansa altei slujbe. Claudiu Istodor are un joc dublu. Și distanțat, și în ineriorul bîlciului. Hîtru. Trecut prin multe. Privind lucid și amuzat. Osip al lui Claudiu Istodor este un fel de rezoneur. Singurul cap limpede. Artemii Filipovici Zemlianica, director spitale. Vlad Logican. Un fel de maladiv, palid, cu o perfuzie la purtător, dar, în același timp, un titirez, un băgăreț obraznic, îl ciupește mereu pe Primar și face valuri ca să-și acopere neputința. Un fel de clovn al satului, trage cu ochiul la public, arătînd mereu spre ceilalți cît sînt de ticăloși. Ammos Feodorovici Liapchin-Tiapchin, judecător. Andrei Seușan. Gălăgios și înfoiat, vorbește tare, se învîrtește și își țipă replicile pe sub mustața de butaforie, ca să-și dobîndească autoritatea pe care altfel nu o are. Șpekina, diriginta poștei. Silvana Mihai. „Securista“ nonșalantă și vigilentă. Stridentă și indiscretă, înfiptă. Avdotia. Servitoarea Primarului. Liliana Pană. Un fel de vrăjitoare, care își plimbă pisica neagră ca pe un fel de prelungire a duhurilor rele care bîntuie casa, satul, care are mereu o privire vicleană, insinuantă, care pare că știe mai mult despre locul acesta bîntuit. Abdulin, negustor. Virgil Aioanei. Străinul de loc și port care își aruncă seducător la picioarele lui Hlestacov bunurile strălucitoare cu temenelele aferente.
Dacă aș avea cum, aș face ca acest Revizor să se joace, mai ales în intervalul care vine, peste tot. În piețe, oriunde. Poate, cine știe?