Dan Cioca este primul artist pe care l-am cunoscut. Eram atât de mic încât nici nu înțelegeam ce este arta. El și tata mă puneau să desenez sau să colorez, dar toate aceste lucruri nu erau pentru mine decât o formă naturală de a exista. Mai târziu, am început să înțeleg că nu toți oamenii se joacă/trăiesc așa. Spre adolescență, prezența lui a devenit și mai consistentă. Ne luasem televizor și Televiziunea Română, acolo unde el lucra, era un brand la care toți puștii visau, mai ales cei din provincie. Cu el am intrat prima dată în acel local nou, ultramodern, unde se fabricau visele noastre din anii ’70, atât de îndepărtați acum și, poate, de aceea atât de romantici.
Țin minte că am fost tare mândru atunci când, la prima ediție a Festivalului „Cerbul de aur“, afișul a fost realizat de Dan Cioca, apelând la un discurs vizual de manieră pop, cu efigia unui chip de femeie care semăna cu celebra cântăreață de atunci, Margareta Pâslaru. Păstrez și astăzi un exemplar din acel afiș, care mi-a decorat ani buni camera, stârnind invidia prietenilor care mă vizitau. Au urmat alte ediții și alte afișe care, alături de cele de circ, făcute în aceeași manieră, au fost primele mele lucrări de artă, care mă impresionau nu pentru că le-aș fi înțeles, ci pentru că erau în spiritul proaspăt al acelei epoci. Am fost ușor dezamăgit când, fiind prezent la una dintre expozițiile sale din București, expunea doar lucrări de artă abstractă, din care nu înțelegeam nimic. Am resimțit asta ca pe o regresie, cu atât mai mult cu cât făcuse, recent, mai multe crochiuri cu mine și fusesem încântat, nu atât de viteza cu care le realizase, cât mai ales pentru că mă făcuse mai frumos decât mă vedeam eu. Sigur, aveam 16-17 ani și eram subțire și fără riduri. Făcea atunci multe nuduri care erau și ele mai frumoase decât modelul. Abia mai încolo, cunoscându-l bine, am înțeles că ceea ce eu consideram a fi un proces de cosmetizare, era de fapt o stare.
Dan Cioca a avut de când îl știu un flux energetic pozitiv care, involuntar, s-a transmis și în toate lucrările lui. Oare de aceea arta sa nu a reușit să ajungă în locul pe care cu adevărat îl merită, măcar în ierarhia națională? Este o întrebare evident retorică, după atâtea decenii de experiență, pornită instinctiv din propriile mele angoase și din convingerea că opera sa este subdimensionată ca notorietate, față de calitatea discursului. Sigur, la rândul meu, mi-am recalibrat între timp preferințele. Admirația, firească de altfel, pentru ușurința cu care desena având, mai ales în nuduri, simplitatea ductului asemănătoare lui Janchelevici, sau ceva din neliniștea lui Eugen Drăguțescu, în peisajele urbane, nu mai sunt atotdominatoare ca în ierarhia mea inițială.
După ani buni, am început să descopăr bucuria expresiei nonfigurative, la început mirat și după aceea tot mai încrezător în instinctele mele, alimentate nu atât de lecturi, cât mai ales de multitudinea de colecții și muzee. Bineînțeles că am aflat că există o artă de a privi, așa cum există și o cultură vizuală necesară pentru a înțelege sau a admira o operă de artă. Unele dintre aceste trepte, pe care le-am parcurs în ani, i se datorează și lui.
Aproape la fel de impresionantă ca arta, este și memoria sa. Ce ar fi un artist fără memorie, mai ales vizuală? În ceea ce-l privește pe Dan Cioca însă, este ceva mai mult, curiozitatea sa de a vedea muzee, precum și aceea de a fi citit biblioteci întregi de volume de specialitate, fac din el nu doar un artist, dar și un intelectual redutabil, în sensul științific al termenului.
De aceea, cunoscându-i destul de bine opera, cred că aparenta dualitate a discursului vizual, ce evoluează de pe un palier figurativ pe altul abstract, a fost generată prioritar de o bună inteligență artistică. Asta nu înseamnă că „starea“, afectul trebuie ignorate. Dan Cioca are o structură duală solidă, la fel ca și arta sa, iar expresia vizuală se construiește într-o bună măsură cerebral, fiind însă, de fiecare dată, marcată și de sensibilitate, în sensul în care firea sa expansivă, și adeseori veselă, transpare atât în culoare cât și în linie. La fel sunt și evoluțiile sale, în fiecare dintre palierele pe care s-au dezvoltat. Figurativul, este când blând jucăuș, când zguros, dar nu în diapazon expresionist. Chiar și în trista perioadă a proletcultismului din anii ’50, lucrările sale, în majoritatea lor de grafică, au o libertate și o spontaneitate atipice epocii. Deși își însușește tema – este perioada școlii și a primei sale studenții la Școala Tehnică de Arhitectură și Sistematizare – artistul, asemenea unora dintre colegii săi de atunci (Horia Bernea, Doina Levința, Mircea Milcovici ș.a.), optează pentru o expresie vie, în perfect acord cu tinerețea lor, substituind astfel un figurativism sec și artificial.
Același lucru se întâmplă și cu arta de factură abstractă pe care începe să o conțină ca expresie, după anul 1965, în perioada celei de-a doua studenții, la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu“ din București. Nu știu dacă l-am întrebat vreodată dacă expoziția „Țuculescu“ de la Dalles, din februarie 1965, care deși a fost momentul unei deschideri programate de către puterea politică a vremii, a jucat vreun rol în opțiunea sa artistică. Probabil că da, pentru că acesta a fost evenimentul care a schimbat destinul multor artiști și chiar al tinerilor scriitori, dacă ar fi să revedem doar mărturiile rămase de la Horia Bernea, Andrei Cădere și, mai ales, Nichita Stănescu.
De atunci cred că topografia întregii sale creații, pendulând între figurativ și nonfigurativ, s-a construit pe o raționalitate atentă la ambianța vizuală a epocii, livrată prin filtrul sensibilității și al propriei sale energii. Și așa, ceea ce inițial avea aerul unor bravuri juvenile, poate fi privit astăzi ca un parcurs temeinic, care își reclamă acum amprenta. Iar pasiunea sa pentru muzică, și mă gândesc nu doar la muzica clasică, pentru că jazul și rockul l-au atras deopotrivă, a fost cea care a dat ritmul ascuns, dar sigur, al întregii sale producții vizuale.
Nu mai știu dacă am vorbit mai mult despre el sau despre mine și nici nu are importanță, pentru că atât omul Dan Cioca dar și creația sa există aici, în imediata noastră vecinătate, chiar dacă artistul s-a mutat de mai bine de un deceniu din București, la Breaza. Dar acesta nu e un motiv, ci mai curând un pretext pentru ca opera sa să fie readusă pe simezele muzeale din România, mai ales acum când Dan Cioca împlinește 85 de ani, devenind unul dintre tinerii patriarhi ai artei contemporane românești.