Trăiam în cea mai bună dintre lumi – tovarășa Dafina ne spunea asta o dată la două zile, ca nu cumva să uităm. Trebuia doar să fim cuminți și să ne facem temele. Așa vom ajunge – și aici ochii i se umezeau – oameni de care învățătoarea lor să fie mândră. Când se oprea să își tragă răsuflarea, știam ce urmează: destăinuiri despre sine. Aflasem atâtea încât îi puteam recita biografia cu ochii închiși. Întâi, cum plecase dintr-un sat din Oltenia, la nici treisprezece ani, căutându-și norocul într-un oraș care s-a nimerit să fie Brașovul. Încercam să îmi închipui o fetiță desculță, murdară și în zdrențe, dar o vedeam tot pe tovarășa Dafina, cu veșnicele ei costume gri și pantofi negri, butucănoși, cu părul grizonat stând țeapăn de-atâta fixativ… La oraș a făcut multă școală, altfel nu ar fi ajuns să îi învețe pe alții, apoi s-a căsătorit cu un maistru de la uzina Steagul Roșu. Un basm de succes al zilelor de ieri! Iar fata lor a crescut, își avea propria familie. Și-așa, învățătoarea a ajuns cu istorisirea la Victoraș.
Începutul fusese dramatic. Se născuse prea devreme, la nici șapte luni, iar medicii îl puseseră într-un incubator, o clocitoare pentru oameni în loc de pui de găină. Doctorii erau sceptici, însă bunica lui nu se îndoise vreo clipă: povestea lui Victoraș va merge mai departe, fiindcă în cea mai bună dintre lumi toate se îndreaptă spre un final fericit.
Oare? Unchii și mătușile mele avuseseră mai multe necazuri decât doreau să își aducă aminte, mama și tata trecuseră peste destule hopuri înainte să zărească drumul cel neted. Când se uitau în urmă, nici unul nu vedea o grădină de trandafiri, înfloriți și fără spini. Toți cumpăraseră lozuri ale sorții pe care scria necâștigător sau mai trage o dată! Doar tovarășei Dafina orașul îi așternuse un covor roșu la picioare. Avea o familie acasă, alta la școală, un partid căruia să îi poarte recunoștință. Întâmplările și oamenii din existența ei se așezaseră cum se cuvine, erau așa cum trebuiau să fie. Iar cea mai mare realizare a vieții ei fără cusur rămânea Victoraș.
Auzisem atâtea despre nepoțelul legendar, încât mi-l închipuiam ba un Einstein în pantaloni scurți, ba un Robert Redford mic și blond. Ce a intrat pe ușa clasei când ni l-a adus în sfârșit să îl vedem – într-o zi în care părinții lui erau plecați, grădinița închisă și n-avea cu cine să îl lase – a fost un puști urâțel, ras în cap ca după păduchi și cu niște ochelari care îi acopereau jumătate din față, făcându-l să semene cu un broscoi. Victoraș în carne și oase! Mai ales oase, fiindcă era slab și mărunt, i-aș fi dat trei ani, nu patru. Nu-i un viitor Făt-Frumos, dar poate e deștept, mi-am zis, asta fiind o calitate ce nu se vede din prima. Victoraș era cuminte, trebuie să recunosc. Se cățărase pe scaunul adus pentru el din cancelarie și de atunci stătea smirnă, nici măcar nu își bălăngănea picioarele. Unde-l pui, acolo stă, se spunea despre un plod din cale-afară de liniștit. Victoraș ori făcuse de curând vreo boroboață și era eliberat pe cauțiune, ori așa era de felul lui, cumințenia întruchipată. Am uitat curând de el, ascultând-o pe învățătoarea care ne sfătuia despre una și despre alta.
– Dragi copii, nici nu știți ce norocoși sunteți!, tocmai spunea, desfăcându-și brațele să ne cuprindă pe toți la pieptul ei închis în obișnuitul taior ecosez.
Știam, fiindcă avea grijă să ne tot repete, ca să ne intre bine în cap. Generația noastră nu apucase războiul, foametea, nici exploatarea omului de către om. N-aveam altceva de făcut decât să creștem mari. Când zicea asta îmi venea în minte filmul O floare și doi grădinari, la care mama se dusese pregătită cu câteva batiste. Așa eram și noi, școlarii, flori în serele patriei, udate cu stropitori de cuvinte ba de părinți, ba de școală.
– O să apucați al treilea mileniu, vă dați seama?
Cântecul Noi în anul 2000, când nu vom mai fi copii nu se compusese încă, dar învățătoarea își luase avânt și ne zugrăvea frumoasa lume nouă în care vom trăi cu toții; era destul să ascultăm de dascăli, și-n primul rând de ea. Părinții sunt la serviciu, n-au destulă vreme pentru noi și, mai ales, pot greși. Dacă aveam îndoieli asupra vreunui lucru, întrebări despre orice, trebuia să alergăm cu ele la școală, să ne scape de povară. Discursul de astăzi era mai însuflețit decât de obicei, fiindcă în auditoriu se afla și nepoțelul care o privea cu ochii lărgiți de admirație.
După ce ne-a pictat iarăși, într-un tablou întunecat, cât de rău o duceau bunicii noștri, tovarășa Dafina a lunecat pe nesimțite în subiectul ei preferat: orașul și binefacerile lui.
– Când am văzut prima oară o chiflă am luat-o drept piatră. V-am povestit asta?
Numai de zece ori! Însă colegii mei au clătinat din cap, eu la fel. Eram într-o piesă de teatru în care fiecare își cunoștea rolul: învățătoarea să ne plictisească, noi să ne prefacem captivați.
Victoraș chiar era. Stătea pe scăunel, cu mâinile în poală, iar în spatele lui tabla rămăsese acoperită cu aceleași trei cuvinte, așternute în atâtea feluri câți elevi se perindaseră pe acolo în ora trecută. „Suntem viitorul țării“, caligrafiasem și eu, cu litere aplecate într-o parte, diferite de ale celorlalți. Scrisul era unul dintre lucrurile care ne deosebeau de acum înainte, ne deslușise tovarășa. Nu prea înțelegeam cum venea asta, însă mă atrăgea ideea să fiu eu în toate, până și în forma literelor – un orgoliu creativ, manifestat de timpuriu, ar zice astăzi un psiholog. Destui făceau înflorituri literelor, semn că nu eram singura narcisistă din clasă. Ce vedeam pe tablă îmi deturna și mai mult atenția de la ce auzeam – ori poate era vina lui Marius, care nu se grăbise să o șteargă, deși era de serviciu în ziua aceea.
M-am răsucit spre ultimele bănci și s-a nimerit să mă uit în ochii lui. Marius era dintre cei care dădeau ușa de perete la plecare, n-aș fi avut loc să ies de el dacă nu i-aș fi luat-o mereu înainte. Ca și mine, era cu gândul la vacanță. N-o fi fost premiantul clasei, dar cu telepatia stătea bine. Îmi ghicise gândul – cel cu tabla, nu pe celelalte. S-a săltat în picioare, după care și-a adus aminte să ridice mâna ca să ceară voie.
– Pot șterge tabla, tovarășa?
Învățătoarea s-a încruntat, iritată de întrerupere, apoi a fluturat din degete într-un fel care putea să însemne orice: da, nu, las-o pe mai târziu. Marius nu voia să rămână niciun minut în plus după ore; a ales ce îi convenea, pornind printre bănci cu pași hotărâți. L-a ocolit pe oaspetele clasei, a trecut în spatele catedrei și s-a apucat de treabă.
Tovarășa trecuse la un alt subiect drag ei, minunile științei și tehnicii; povestea despre camioanele ieșite pe porțile uzinei Steagul Roșu – când s-a întâmplat… cum să îi zic? Catastrofă, dezastru ar fi prea mult; incident, prea puțin.
Marius ștersese tabla și s-a dat înapoi – să își admire opera, să vadă dacă nu îi scăpase vreo urmă albă? – însă în loc de un pas a făcut doi, a călcat pe marginea podiumului și s-a dezechilibrat, izbindu-se de bustul tovarășului. Ori Marius nu își cunoștea puterea, ori postamentul nu stătea bine pe podea; s-a clătinat, apoi s-a prăbușit ca un arbore lovit de trăsnet. Și praf s-a făcut, spre groaza învățătoarei și uluirea tuturor! Nu era din bronz, cum crezuserăm, ci din ghips.
În clipa următoare m-am uitat la Victoraș; ce era cu el?
N-o fi fost sculptura din metal, dar nici de cauciuc. Căzuse cu un zgomot asurzitor, toți ne speriaserăm, unii țipaseră. Și nu era de mirare. Înainte să se facă fărâme, bubuise atât de tare încât pe ușă au dat năvală învățători și școlari din clasele vecine, să vadă ce explodase. Toți au reacționat, au comentat – fiecare în felul său.
În mijlocul de grin goladei, doar Victoraș rămăsese netulburat. Nici măcar nu tresărise deși, fiind cel mai aproape, bustul tovarășului putea să îi cadă pe picior sau – Doamne ferește! – în cap. Într-un film de război văzusem cum eroul întorcea spatele unei explozii și se îndepărta agale, în timp ce în urma lui se dezlănțuia iadul. Avea Victoraș atâta sânge rece?
Nici vorbă. Când bunica lui s-a năpustit, trăgându-l de pe scaun, s-a uitat la ea, apoi împrejur cu o figură speriată, de parcă se trezise în cușca leilor și habar n-avea cum ajunsese acolo, nici cum să iasă. Mie îmi mergea cam încet mintea în ziua aceea, dar până la urmă m-am prins – Victoraș era surd, așa se născuse.
Și-am mai înțeles ceva, uitându-mă la chipul învățătoarei: nu mai era plină de mulțumire, ci o bunică nefericită ce nu putea lua asupra ei necazul nepotului. Din incubatorul minune ieșise un copil căruia i se dăduseră cărți proaste în mână, încă de la naștere. Știam ce înseamnă asta; fratele mamei venise pe lume cu o boală necunoscută pe atunci, autismul. Gheorghe nu era cum trebuie. „Viața nu-i ușoară, îmi spunea uneori bunica. Dacă ai pe deasupra și un beteșug, îți trebuie doi îngeri păzitori care să te vegheze, în loc de unul singur.“ Bunica lui Victoraș știa și ea asta, fiindcă era neagră de supărare. Nu ca femeile din Africa, așa vine vorba. Masca satisfacției i se jupuise de pe față, lăsând în urmă un chip îmbătrânit de griji. Pe dinafară-i vopsit gardul și înăuntru-i leopardul, o zicală ce se potrivea cu viața tovarășei Dafina.
S-a silit să zâmbească, înainte să bage cineva de seamă schimbarea. Cu glasul dintotdeauna l-a trimis pe Marius după o mătură și un făraș, pe alți doi băieți să aducă pubela din curtea școlii, pe noi, ceilalți, pe la casele noastre, deși clopoțelul nu sunase de ieșire.
Începusem să-mi strâng cărțile, caietele, când am știut deodată ce trebuie să fac. În loc de mărul obișnuit, ionatan sau crețesc, mama îmi pusese o portocală, pe care o păstrasem s-o mănânc în drum spre casă. Când am trecut prin dreptul lui Victoraș, i-am așezat-o în palme.
– Ai o bunică grozavă, am rostit, având grijă să îmi vadă mișcarea buzelor.
Nu era adevărat, dar am spus-o cu atâta convingere încât, pentru o clipă, am crezut și eu. Oricum, Victoraș s-a luminat la față ca un bec de o sută de wați. Era o minciună, nici prima, nici ultima din viața mea – unele nevinovate, altele nu, fiindcă pe dinafară trebuia vopsit gardul, oricâți leoparzi, lei sau hiene dădeau târcoale înăutru.