Proză de Dan Stanca: „Sabia vieţii”

Bunicul, având ochii împăienjeniți, își privea nepotul care-și făcea temele. Îl urmărea cu atenție deși vederea lui era din ce în ce mai slabă. Îi slăbise din cauza anilor petrecuți la serviciul de corectură al unui cotidian național, unde noapte de noapte citise șpalturi și pagini pentru a da bunul de tipar, pagini pe care tușul literelor nu se uscase și se întindea ca o pată de motorină făcând lectura și mai anevoioasă. Așa-i scăzuse vederea și, cu toate că fusese socotit de mai toată lumea un corector eminent, capabil să descopere și cea mai rebelă virgulă care trebuia eliminată din text, tot nu a scăpat de sancțiuni dintre cele mai dure. Din fericire, nu a stat închis multă vreme. Deși vremurile erau aspre și nu știau ce-i aceea milă, a fost până la urmă iertat și chiar mai mult de atât, reprimit la fostul loc de muncă pe care de altminteri îl venerase tot timpul vieții și chiar și după atâția ani tot mai păstra niște colecții ale ziarului Scânteia, organul de presă al CC al PCR. Acela fusese locul lui de muncă, ziarul amiral al țării, acolo unde redactorii, corectorii, curierele, tipografii, toți împreună trebuiau să-și unească eforturile pentru a realiza zi de zi gazeta fără de care țara nu ar fi propășit. Se uita cu drag la nepoțelul lui care-și făcea temele și de fiecare dată când puștiul ajungea la capăt de rând, iar ultimul cuvânt nu încăpea fiind obligat să-l despartă în silabe, trăia o emoție specială, un fel de spasm care-i zguduia tot corpul și-l făcea să tremure mult timp după aceea. Își aducea astfel aminte de momentele cele mai întunecate ale vieții sale, acele clipe grele ca niște sigilii sub a căror apăsare destinul îl turtise ca să intre mai ușor în spațiul îngust al celulei. Dacă acum s-ar fi plâns cuiva, oamenii nu i-ar fi dat atenție. Stătea bunăoară la un pahar de bitter într-un birt ieftin de lângă Gara Obor și, fără să vrea, se pomenea că deapănă amintiri. Nu era neapărat un nostalgic, dar mai toți chefliii de acolo asta erau, pensionari umili care nu crâcneau și știau să strângă cureaua. Fuseseră la viața lor tot ce vrei și ce nu vrei, lucraseră în armată, în interne, în administrația publică sau în mari citadele ale industriei socialiste, unul avea pensie mai mare, altul mai mică, dar toate se nivelau în fața păhărelului cu bitter sau cu vișinată sau cu Cava d’oro fiindcă altceva mai scump, totuși, nu-și îngăduiau. Vasile Bojin lucrase în prima tinerețe ca lăcătuș mecanic la Atelierele CFR de pe calea Griviței, dar destinul nu vrusese ca el să rămână mult și bine în acel loc de muncă și i-a copt alte experiențe. Așa s-a făcut să cunoască pe cineva cu funcție în organizația de partid a raionului unde domicilia, persoană care știind despre el că e băiat vrednic, care întotdeauna intră primul pe poarta atelierelor și iese ultimul, într-o bună zi l-a întrebat: – Mă, Vasile, tu n-ai vrea să lucrezi la un ziar? Ce studii ai? Lui nu i-a venit să creadă că poate fi abordat într-un mod atât de simplu, oferindu-i-se astfel posibilitatea de-a o lua în viață pe alt drum, un drum nou, Neuer Weg cum se spune în germană și cum se și chema un ziar al dragii noastre minorități conlocuitoare. – Ce studii am… a repetat el ca prostul. Era pe atunci îmbietoarea lună mai, când pelinul fierbe în cupe și petrecerile la iarbă verde se țin lanț. – Da, ce studii? – Păi profesionala, dar sunt înscris și la liceu, la seral, și o să-l termin într-un an. Cuvintele au fost fatale. Cetățeanul acela de la partid, cu un profil acvilin și privirea fixă care pur și simplu te găurea când se uita la tine, i-a promis că va face tot ce-i va sta în putință pentru a-i găsi un loc de muncă în presă întrucât, nu-i așa, tovarășe, avem nevoie de cadre noi, neaoșe, pe care partidul să se bizuie de acum încolo. Vorbăria l-a amețit și nu a mai putut să dea înapoi. Omul, cu clanța lui neobosită, îl cucerise. Oricum, saltul de la condiția de lăcătuș mecanic la aceea de ziarist nu era de subestimat. Bojin s-a întors atunci acasă cam pe șapte cărări, dar acasă nu era nimeni care să-l urechească pentru excesul bahic. Voia însă să stea de vorbă cu cineva, să se laude că i-a pus Dumnezeu mâna pe cap, vai ce bucuros mai era, dar la ușa cărui vecin să bată? Toți, nu-i vorbă, oameni de treabă, dar cam atât… Dacă n-aveai o bucată de pâine îți tăiau ei jumătate din ce aveau, dar una-i pâinea și alta era starea lui sufletească din acele momente pe care musai voia s-o împărtășească cuiva fiindcă doar așa e bucuria adevărată, dacă află și altul de ea, și nu dacă o ții ascunsă. Dar în blocul acela din Baicului, vechi și răpciugos, cu cămăruțe în care abia de intrau un pat, o măsuță și un cuier, nu găseai pe nimeni în fața căruia să-ți deschizi sufletul. Oamenii aceia de treabă erau mai toți muncitori necalificați, față de ei, el reprezenta o somitate, erau amărâți, obișnuiți să tacă mai tot timpul și, dacă într-o zi reușeau să lege două vorbe, te cruceai, nu alta! Nu a avut cu cine să vorbească atunci, așa că s-a culcat, sperând ca a doua zi să găsească un tovarăș căruia să-i încredințeze bucuria sa. De fapt, nici nu-i venea să creadă că poate să-și schimbe locul de muncă și, hodoronc-tronc, peste noapte să se vadă ziarist. El nu prea citise ziare la viața lui sau, dacă citise, aceasta fusese mai degrabă silabisire, citea și nu prea înțelegea ce scrie acolo, de aceea trebuia să citească mai rar până când, într-adevăr, cuvintele de la sine se desfăceau în silabe. Se pomenea ca trezindu-se din somn, noaptea sau dimineața pe la trei, să ia câte un ziar și cu glas tare să silabisească ce era acolo în pagină. În cele din urmă ajungea la semnătură și se întreba ce fel de om poate fi acela care produce asemenea articole pe care abia le citea. Și atunci? El să fie pus în aceeași situație, să scrie la fel și să-și vadă numele tipărit? Oho, era prea mult… Nu credea că poate să i se facă o asemenea cinste și nu era vorba că nu credea, ci de faptul că așa ceva nu era posibil, așa cum, de exemplu, în timpul verii nu poate să ningă… Dar dacă ninge, înseamnă că lumea s-a dat rău de tot peste cap… Când își amintea de acea zi care i-a decis soarta, lăcrima, dar își ștergea repede fața cu podul palmei că să nu se compromită. Nu voia să fie socotit o persoană sentimentală, fiindu-i silă de moșii care, la un pahar, dau apă la șoareci și se fac astfel de râs. Cu toate acestea, avea neapărat nevoie să evoce acele clipe de odinioară. Trecuse groaznic de multă vreme și tocmai de aceea se mira că poate ține bine minte tot… Dar cum să-i fi fugit din cap acele evenimente care i-au luat viața de pe orbita pe care se rotise și i-au aruncat-o la mii de kilometri distanță de poziția ocupată până atunci? Dacă nu accepta oferta respectivă, nimic din cele petrecute nu s-ar fi manifestat. Ar fi fost ceva care putea fi, dar n-a fost. N-a fost să fie, cum spune românul filosof. Ar fi rămas până la pensie același lăcătuș mecanic, urcând, desigur, toate treptele calificării profesionale, cu fotografia mereu expusă la gazeta de perete a intreprinderii, acolo unde, se înțelege, erau prezentate doar exemplele pozitive, modele pentru tinerii care abia intrau în câmpul muncii. Și-ar fi întemeiat o familie, alegându-și perechea tot din fabrică, o fată cuminte, care, de ce nu?, la o adică putea fi chiar funcționară, ceea ce pe el, simplu muncitor, l-ar fi onorat. Erau anii cincizeci aceia, când lumea era în marea ei majoritate sărăcuță, iar femeilor numai la eleganță nu le stătea mintea. Pantofii cu toc erau un lux, dar în egală măsură și un risc. Cucoana care purta asemenea încălțări era imediat luată la ochi și chiar chemată prin citație la miliție. Habar nu avea nefericita ce-o așteaptă și de unde i se trage răul. Nu de la gură, adică de la ce într-un moment de imprudență vorbise, ci de la picioare, mai exact de la labele picioarelor care nu purtau pantofi cu talpa plată, ci niște cocostârci a căror modă tot din Occidentul decadent venea. Vasile Bojin a umblat prin multe birouri până a obținut transferul la ziarul partidului, doar că nu în redacție a ajuns, ci la serviciul de corectură unde a avut parte de niște colegi tăcuți, chiar taciturni, posaci sau chiar mohorâți, ponosiți, cenușii, care vorbeau foarte puțin și păstrau în birou o liniște mormântală. Dacă voiai să fumezi ieșeai afară și nu rămâneai în fața ușii, ci te duceai pe trepte, acelea care mergeau spre etajele superioare, unde exista o scrumieră de metal, cu picior, și unde aveau obiceiul să se strângă fumătorii înrăiți. Pe vremea aceea nu se luase nicio măsură împotriva acestui viciu, fiindcă autoritățile aveau alte priorități. A regretat enorm că a făcut alegerea, dar regretele sunt cele mai păcătoase ispite deoarece vin prea târziu, când nu mai e nimic de îndreptat și-ți dau impresia că, folosindu-te de ele, îți poți îmbunătăți soarta. Nimic mai greșit… Soarta e bătută în cuie precum capacul unui coșciug care acoperă viața irosită. Măcar dacă ar fi greșit la unul din testele la care a fost supus! Dar, fir-ar să fie, nu a făcut nicio greșeală de ortografie, a corectat ireproșabil texte care aveau destule capcane, chiar și-a permis la un moment dat, în fața unuia mai complicat, să formuleze o opinie care depășea câmpul său de competență, spunând examinatorului că fraza e prea lungă și ar suna mult mai bine dacă ar fi segmentată. Omul pus să-l judece a înclinat satisfăcut din cap, ceea ce lui i-a crescut nota iar în felul acesta drumul i-a fost netezit spre o mare schimbare în viața profesională. Dosarul era excelent, putea să intre cu ochii închiși în buncărul partidului comunist, cei de la cadre nu puteau să aibă vreo obiecție. Faptul că un vlăstar al clasei muncitoare este promovat pe scara socială reprezenta un bun câștigat pentru toată lumea. Și omului îi era de folos, și organelor care se ocupau cu asemenea promovări, și astfel se puteau felicita în fața unui pahar cu țuică. Toți erau mulțumiți, numai că în acest fel surprizele nu puteau fi ocolite.