Oboseala exilului. Matei Călinescu (1934-2009)

Prin teroarea exercitată în stare brută sau difuză, dictatura comunistă a încercat să inducă tuturor cobailor istoriei o psihologie de ostatici. Matei Călinescu a ales calea exilului tocmai în faza în care surmontase dificultățile legate de originea sa socială „nesănătoasă“ și de contextul cultural poststalinist în care se formase. Aflat în plină maturitate creatoare și cu titlul de doctor în literatura comparată obținut în țară, Matei Călinescu nu s-a reîntors în 1973 din S.U.A., după un stagiu de visiting professor, întrucât nu mai putea suporta povara suspiciunii generalizate și a îndoielii impuse de regimul comunist prin orice fel de mijloace: directe și indirecte, brutale și subtile. În ciuda racordării permanente a exilatului la tot ceea ce se întâmpla semnificativ în țară, imaginea despre România nu i s-a estompat în amintire. Iată ce îi mărturisește marelui său prieten Ion Vianu: „Ajuns în America, mă simțeam, sufletește, apropiat de trecutul meu românesc și totodată rupt de el, dureros. Un simbol al acestei rupturi a fost moartea tatei, la nicio lună după sosirea mea aici. […] Continuam deci să fiu român, în virtutea acelei transparente fatalități care este limba în care gândești, influența pe cât de durabilă pe atât de inefabilă a oamenilor printre care te-ai născut și ai crescut, cultura în care (dar și împotriva căreia) te-ai format, ceea ce îți poți imagina și, la fel de important, punctele oarbe ale imaginației tale, ceea ce-ți este imaginativ inaccesibil, inimaginabilul pe care îl duci cu tine fără să știi“ (Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog, Editura Litera, București, 1994, pp. 222-223).

La începutul anilor de exil, Matei Călinescu manifesta tendința aproape halucinatorie de a asocia chipurile trecătorilor cu ale diferitelor cunoștințe din țară, același lucru întâmplându-i-se și când suprapunea unele priveliști peste anumite peisaje văzute odinioară în Arcadia sa asediată din toate părțile de coșmarul istoriei. Neputința întoarcerii la identitatea românească se va verifica și prin starea de fapt că, revenit în țară după 1990, prestigiosul comparatist va nutri impresia că ar fi o fantomă ce se mișcă într-o lume ireală, întrucât nu va mai cunoaște aproape pe nimeni, el simțindu-se ca într-un loc unde fusese în altă viață.

Operația de recitire a vieții dinspre prezent înspre trecut a fost investită cu demnitate existențială. În mod curios, Matei Călinescu a afirmat că, în perioada exilului, nu a fost deloc încercat de dorul de țară, dar absența acestui sentiment, care i-a lăsat în suflet un gol, o formă vidă, nu putea fi umplut de nimic și era la fel de greu de suportat ca orice alt sentiment similar. O dovadă sunt visele avute, unele dintre ele sfârșind în fața unei uși sau a unei porți interzise: „Azi-noapte vis ciudat, variantă extatică a visului tipic al exilatului. Plecasem de aici fără să anunț pe nimeni și fără să știu de ce. Mă aflam în România. Eram acolo, condamnat să rămân acolo – apăsătoare anxietate. Eram singur. […] Și deodată, la marginea satului, ochii îmi cad peste o poartă într-un gard lung de scânduri scunde. Sentiment brusc de recunoaștere și de indicibilă fericire, ca o muzică interioară, care m-a trezit. Această fericire s-a prelungit și după ce mi-am dat seama că eram departe de locurile copilăriei și că nu apucasem să deschid poarta aceea misterioasă (s.a.)“ (Matei Călinescu, Un fel de jurnal (1973-1981), Editura Polirom, Iași, 2005, pp. 77-78).

Bântuitul de teroarea insomniei reușește câteodată să se dispenseze de pilulele ce induc somnul artificial și fabricatele-i vise anemice pe cale chimică. Atunci, el (a)doarme adânc, având parte de vise uitate imediat după trezire, dar despre care știe că le-a avut și îi provoacă o ușoară euforie matinală. Dar nu întotdeauna este așa: „În timpul insomniei mă supun la o sesiune de autotortură, creez un spectacol interior al cărui regizor e angoasa pierderii memoriei. Regizorul cheamă în scenă, sub lumina intensă a reflectoarelor, câte-o figură pitită în cine știe ce colț îndepărtat și obscur al memoriei și-mi poruncește, amenințător: numele! Și-atunci, cu toate energiile de care mai dispun, amețit de oboseală cum sunt, încep să caut numele pierdut. O clipă cred că l-am găsit, dar nu, nu e el. Și chiar dacă-l găsesc, n-am timp să mă simt satisfăcut, altă față apare pe scenă, al cărei nume e și mai greu de ghicit. Logica internă a acestei «drame»: dacă-ți amintești chipul, trebuie, ești dator să-ți amintești și numele. Pierderea numelui, începutul unui coșmar treaz, un pas ireversibil spre moarte. Până la urmă, în ciuda dificultăților care apăreau, se dizolvau, creșteau iarăși, am izbutit să fac față încercărilor la care eram supus. Chipurile, mi-am dat după aceea seama, erau mai toate ale unor rude îndepărtate sau cunoștințe din România. Sfâșierile exilului, răni care peste zi par închise, dar care, noaptea, se redeschid pe neașteptate și sângerează în vise ori insomnii (s.a.)“ (Ibidem, pp. 74-75).

Cumpărarea unei case este resimțită ca o palmă dată orgoliului său de exilat care respinge ideea obținerii de proprietăți altundeva decât acolo, în țara pierdută a lui niciodată ca odată. Prin autoanaliză, Matei Călinescu descoperă că suferă de un adevărat complex bachelardian: „Casa pe care am cumpărat-o astă-primăvară are cămin și de câteva săptămâni facem în el foc de lemne. Sunt uimit de capacitatea mea de a sta nemișcat și a privi focul ore în șir. Mă fascinează buturugile groase și noduroase din care se răsucește în sus fum negru, apoi trosniturile, șuierăturile și scânteile galbene care sar și se pierd în aerul viu din coș, apoi jocul tot mai înalt și mai luminos al limbilor de flacără, incandescentă pâlpâitoare, lucirea adâncă a jăraticului prăbușindu-se delicat în sine, coroanele efemere de flăcărui albastre de alcool… Și-au mai trecut două, trei ore. Am ceea ce Bachelard a numit «complexul lui Empedocle»? Când focul arde în cămin, nu mai pot face aproape nimic. Curioasa pulverizare a timpului – orele se răsucesc cu fumul pe coș, absorbite de aerul tare, geros de afară. Timpul nu mai are nicio greutate, trecerea lui se purifică de griji, preocupări, angoase. Noțiunea de timp pierdut își pierde sensul. Simpla întreținere a focului apare ca o folosire înțeleaptă a timpului“ (Ibidem, pp. 106-107).

Într-un cadru simbolic, Matei Călinescu a obținut cetățenia americană, în prezența celei căreia îi datora însușirea limbii materne: „Mama, care ne-a însoțit, a fost fără îndoială cea mai mișcată. În ce mă privește, ieșirea din condiția legală de apatrid nu e totuna cu ieșirea din condiția metafizică de exilat: sensul profund al dezrădăcinării nu mă va abandona niciodatä…“ (Ibidem, p. 260). În privința succesiunii generaționiste, acest sens al dezrădăcinării și al încrucișării identitare este întărit de o autoculpabilizare de natură lingvistică față de fiul bolnav de autism și epilepsie, stins la 25 de ani (căruia i-a și dedicat ulterior tulburătoarea carte de doliu Portretul lui M.): „M. vorbește englezește – cum e natural – dar această limbă nu e, în sensul exact al cuvântului, limba lui «maternă» ori «paternă». Dar el pur și simplu nu vrea să vorbească românește. […] A-i vorbi englezește lui M., numai englezește, e pentru mine un soi de subtilă tortură, căci sunt tot timpul conștient de faptul că-mi caut cuvintele, că mă bâlbâi și mă poticnesc, că fac tot felul de greșeli de gramatică, dar mai ales de pronunție, că vorbesc cu un marcat accent străin. […] Chiar și când îi citesc din cărțile de copii pe care le adoră, mă împiedic adesea (mai ales în pronunțarea numelor proprii) și mi se pare că tonul vocii mele e mereu nepotrivit, fals dulceag sau fals vesel, că glasul meu sună fals în încercarea lui de a prinde melodiile ascunse ale limbii. Această lipsă a «firescului lingvistic» tocmai în comunicarea cu fiul meu o resimt ca pe-o vinovăție sau, cel puțin, ca pe-un handicap, ca pe-o barieră greu de trecut. Toate acestea – și multe altele – fac pentru mine parte din cotidianul exilului (s.a.)“ (Ibidem, pp. 240-241).

În loc de o căutare proustiană a timpului pierdut, Matei Călinescu a suferit o pierdere iremediabilă a timpului căutat. Iar aceasta, întrucât exilul este, printre altele, și o expresie a dorinței de instalare în timp și de a avea timp personal (confiscarea timpului personal fiind una dintre ororile comise de regimul comunist). Dar timpul căutat și găsit în exil nu aduce nimic bun – este ca un blestem. Termenii celebrei întrebări din Lettres persanes, a lui Montesquieu: „Comment peut-on être Persan?“ – lansată sub forma unei ironii la adresa aroganților compatrioți din „secolul francez“ – sunt inversați: românul exilat își pune sieși o astfel de întrebare („cum poți fi român?“), ce exprimâ un sentiment de inferioritate și pecetea unui stigmat aplicate pe bună dreptate sau nu. Iar stigmatizatul sfârșește întotdeauna prin a fi încercat de o mare ambivalență, întrucât Matei Călinescu a acceptat și a respins, în același timp, stigmatul etnic. Așa cum nu se întâmplase o discontinuitate profesională după ce părăsise țara, nici la revenire nu s-a simțit o ruptură lingvistică și spirituală, deoarece el a reînceput să publice cărți scrise în românește.

Strălucita carieră universitară pe care Matei Călinescu și-a făurit-o în performantul sistem academic din Statele Unite i-a acaparat mult din timpul care ar fi fost ocupat cu felurite gânduri negre, dar aceasta nu i-a îndulcit prea mult sentimentul de apartenență la lumea a cărei deviză este „publish or perish“. Cum era de așteptat, rearticularea identitară din exil i-a frânt în două existența, viața afectivă desfășurându-i-se pe două planuri paralele: una în România și alta pe continentul american. Orice ar fi făcut, din orice unghi s-ar fi analizat, Matei Călinescu a început să poarte cu sine două identități: una vizibilă (a locului de adopție), cealaltă nevăzută, bănuită în mod vag de apropiații săi americani, dar știută și simțită doar de el. Falia dintre aceste două identități i-a fost provocată de instinctul conservării etnice și s-a văzut mărită de logica internă a limbii și culturii în care a început să trăiască și să se integreze. Gândindu-se la acela care a fost altădată, dedublatul Matei Călinescu a simțit cum inconștientul îi era atins de oboseala exilului. Două întrebări de subtext i-au persistat în minte: cât de voluntar este exilul voluntar și cât de involuntar e cel involuntar.