S-a încheiat una din cele mai terne — și totodată sinistre — campanii electorale din istoria postcomunistă a României. Pe unii, rezultatele i-au surprins. Pe alții, i-au lăsat indiferenți.
Mă număr printre cei din urmă. Adevărul e că niciodată n-am acordat mai puțină importanță ca în acest an pălăvrăgelilor ce curgeau în rafale la televiziuni și mesajelor schiloade de pe Internet. N-am avut nicio clipă senzația că țara parcurge un moment important, de concentrare asupra problemelor reale. Și nici că urma o mare sărbătoare — cum ar trebui să fie orice proces electoral. N-am văzut, în ultima lună, decât obișnuitele platitudini, minciuni, aberații, măscări pe care le știam de patru ani încoace și din toți anii de când românilor li s-a permis să-și ridice în cap țoalele politice.
Nu suntem performanți în niciun domeniu, așa că de ce am fi în politică? De unde să se ivească politicieni de elită, când în România s-a dus de treizeci de ani o bătălie crâncenă împotriva ideilor de performanță, valoare și merit? Luați la întâmplare orice secțiune a vieții publice și priviți-i pe exponenții lui de vază. Veți fi izbiți de găunoșenie, mediocritate, conformism și ineficacitate, scăldate în sosul rânced al incompetenței și clientelismului politic. Dacă în primii ani de după 1990 se mai mârâia atunci când conducătorii din învățământ erau numiți pe criterii politice, astăzi aberația a devenit normă. Nu există director de școală de stat ori inspector-șef care să nu fie membru de partid.
Și anume, al partidului care taie și spânzură în acel moment.
Pe de altă parte, din 1989 încoace s-au perindat pe la putere cam toate partidele și ni s-au strecurat pe sub nas toate ideologiile (mai puțin ideologia bunului-simț). Rezultatul a fost identic, indiferent de culoarea, dimensiunea ori trăinicia partidelor. Toți promiteau să „salveze“ țara. Dacă România trebuie salvată, e tocmai de șleahta de gogomani, nulități, escroci și derbedei. Inculți, dar șireți, s-au înfășurat în steagul tricolor ca într-o carapace menită să-i mai fraierească o dată pe eternii perdanți ai unei istorii dominate de lichelism și hoție. N-am crezut, după căderea lui Ceaușescu, decât într-un singur partid, Partidul Alianței Civice. El s-a născut din cea mai generoasă mișcare înregistrată de societatea românească a ultimelor trei decenii — aceea ancorată în valorile civismului și ale moralității. Pesemne că nici în el n-am crezut cu toată tăria, de vreme ce nu am devenit membru.
În ciuda admirației fără rest față de Nicolae Manolescu, președintele partidului, am identificat chiar și acolo personaje care duhneau a oportunism și găunoșenie morală. Ca, de pildă, Crin Antonescu. Traiectoria ulterioară a personajului avea să confirme cele mai negre intuiții legate de caracterul acestuia. În clipa de față, singura dâră, ca de melc reumatic, a trecerii sale prin politică se numește Adina Vălean — eterna europarlamentară cu un palmares neted ca o bilă trecută prin ulei.
Ce se poate spune cu siguranță după parcurgerea primei etape a ciclului electoral e că osificarea a atins stadiul final. Scheletul statului, bătut de vântul cinismului și lăcomiei, scoate sunete lugubre, amenințând să se fractureze ori să se transforme în făină în fiecare clipă. Văzând aceleași și aceleași figuri hidoase, auzind aceeași placă stricată, invadat de germenele nemerniciei și corupției, tresari dintr-un coșmar pentru a nimeri în altul. Îți muți ochii de pe lista cațavencilor cu ifose europarlamentare și dai de cohorta de agamițădandanachi tolăniți în scaune de primari ori președinți de consilii județene.
Senzația dominantă —sufocarea și voma.
Nu mai am demult iluzii legate de politică și nici de responsabilitatea votului.
Cetățenia e doar o calitate care-ți dă dreptul să-ți scoți pașaport și s-o tulești în viteză spre zări unde, dacă tot ești condamnat la nefericire, măcar ai burta plină și un ban în buzunar. În România, țara hoției generalizate și a batjocurii sfruntate, ești și flămând, și călcat în picioare. Firimiturile aruncate în lunile premergătoare scrutinelor sunt firfiricii din cutia milei, cât să-i asigure votantului-zombi energia mersului de acasă până la urnă. Că imediat după anunțarea rezultatului i se ia cu două mâini ceea ce i s-a dat cu un deget, e de la sine înțeles. Au priceput asta atât cei care dau, cât și cei care iau: noi vă votăm, iar voi ne lăsați să culegem din praful drumului boabele de grâu scurse din sacul cu meschine găurele al statului obez.
Se vorbește deja de trei decenii despre întinerirea clasei politice și de schimbarea radicală adusă de noua generație. Dar pe cât de repede s-a întinerit clasa politică, pe atât de repede a îmbătrânit în rele. Am descoperit recent într-o carte un citat din publicistica lui Eminescu: „Ceea ce ne desperează nu sunt pe atâta bătrânii, pe cât tinerimea noastră“. E firesc să fie așa: înnoirea s-a făcut prin păstrarea elementelor care semănau ca două picături de apă cu cei care făceau selecția. Tinerii aveau avantajul că nu puteau fi șantajați cu dosarele de la Securitate. Dezavantajul era că lipsa de caracter, cinismul, ticăloșia îi făceau mai vulnerabili decât pe oricare dintre antecesori.
N-am să obosesc s-o repet: una din explicațiile majore privind starea jalnică a clasei politice actuale e legată de refuzul statului român de a se despărți oficial, printr-un proces și o lege, de comunism. Deși există un document asumat de președintele României, prin care regimul comunist era declarat ilegitim și criminal, consecințele juridice au fost nule. Concluziile Comisiei Tismăneanu au fost, pur și simplu, ignorate de toate guvernele și parlamentele din 2006 încoace. Complici la o mare crimă istorică, politicienii români duc mai departe stigmatul nenorocirilor. Avem legi — și e bine că le avem — care pedepsesc ideologia fascistă și antisemitismul. E de neînțeles cum de persistă refuzul de a plasa pe aceeași listă a ideologiilor asasine doctrina care a însângerat, de la un capăt la altul, secolul XX: cu atât mai mult cu cât, în forme aberant-perverse — de la corectitudine politică la mișcarea woke —, face ravagii în mediile academice și politice din Occident.
Chiar și orbirea față de Rusia și politica ei evident revanșardă și antidemocratică își are originea în straniul refuz al Vestului de a pune degetul pe rana puroindă a comunismului.
Cecitatea Occidentului a generat crimele lui Putin. Când vine vorba de comunism, politicienii, profesorimea, artiștii occidentali devin subit timizi și iertători. Ni s-a părut nouă: crimele în masă n-au existat, milioanele de oameni morți prin înfometare sunt pure ficțiuni, închisorile unde adversarii reali sau închipuiți erau schingiuiți sunt doar fantasme, țările aduse la ruină există doar în propaganda capitalistă ce țintea la compromiterea „celei mai drepte și luminoase“ dintre orânduiri.
E adevărat, în clipa de față alegerile nu se mai câștigă pe discursul pro sau anti comunism. Ele se câștigă prin exploatarea prostiei, a resentimentelor și prin stârnirea demonilor șovinismului și naționalismului.
Discursul suveranist, cu lamentabilii lui tenori și istericele sale soprane de coloratură nu doar că n-a fost marginalizat, dar televiziunile și comentatorii politici au făcut tot ce le-a stat în puteri pentru a-i asigura o expunere mediatică exorbitantă. Nu vom ști niciodată dacă supraexpunerea de care s-au bucurat personajele „anti-sistem“ are la origini manipulări ale unor forțe obscure, ori dacă e prostie, de goană disperată după rating sau fascinația exercitată de abjecție.
Cert este că avem un public surprinzător de mare dornic să se hrănească din ură, scorneli, halucinații și alte elucubrații ce dovedesc doar infantilism și înapoiere.
Din păcate, multe din aberațiile înșirate mai sus nu sunt un produs pur românesc și nu se întâlnesc doar la noi. Sub presiunea revanșismului ruso-chinez, actori ce păreau resemnați cu statutul lor de țări eșuate (între care Turcia și Iranul) au prins glas și au demarat un proces de subminare a democrației pe care nu l-am mai întâlnit de aproape o sută de ani. Ca la o comandă, autoritarismul a fost proclamat ca formă de conducere net superioară democrației cariate de forțe interne detestabile (secularismul, homosexualitatea, drepturile omului etc.). Avanscena publică e ocupată de vocea Demagogului, a flecarului iresponsabil și mincinos, de duhoarea intoleranței și de tremurul sufocat de ură al revanșei. Aproape că le găsești scuze țărilor care au adoptat democrația de doar câteva decenii, când locul spre care sunt îndreptați toți ochii planetei oferă spectacolul grotesc al confruntării dintre un Trump sucombat sub povara propriului egoism și a unei nerușinări paralizante, și un Joe Biden cu probleme de orientare chiar în propriul dormitor, darmite pe harta unei planete ce trepidează de mulțimea conflictelor.
Cum s-a ajuns aici? Cât va mai dura instabilitatea și haosul provocat de reașezarea plăcilor tectonice politice, sociale și economice? Cine va ieși învingător din lupta dintre adepții democrației și cei ai dictaturii? Va mai fi Pământul un loc în care să ai dreptul să-ți cauți liniștea și fericirea — așa cum stă înscris în Declarația de Independență a Statelor Unite din 1776? Vom reuși oare să trecem peste ceea ce ne desparte, pentru a respecta și dreptul celorlalți la viață și libertate? Ceea ce se întâmplă chiar în clipa de față în Ucraina și în fâșia Gaza (pentru a menționa doar două dintre punctele fierbinți) nu pare să încurajeze un răspuns pozitiv. Iar rezultatul alegerilor locale și europarlamentare din 9 iunie 2024 din România, marcate de refuzul înnoirii, nu anunță nici ele vremuri glorioase.