Cititorii români și nu doar ei sunt familiarizați cu lucrarea disidentului anticomunist rus Alexander Soljenițîn, Arhipelagul Gulag, poate cea mai cunoscută contribuție dedicată fenomenului concentraționar – represiv sovietic, inspirată de propria experiență de viață a autorului, ce expune și detaliază chestiunea lagărelor de detenție și muncă forțată din spațiul sovietic, lucrare tradusă deja în numeroase limbi străine și aureolată de aprecierea contemporanilor. De-a lungul deceniilor, alte contribuții, din lumea rusă, dar și din spațiul occidental, mai restrânse sau mai ample, au abordat diferite laturi ale represiunii sovietice și ale sistemului de lagăre de muncă silnică, în care regimul și-a trimis oponenții reali sau închipuiți, segmente întregi de populație percepute drept amenințare la adresa regimului.
Cercetătoare a istoriei comunismului din Europa Centrală și de Răsărit, Anne Applebaum este autoarea unei contribuții de anvergură dedicată studiului Gulagului, ediția princeps a lucrării sale fiind publicată sub titlul Gulag: A History of the Soviet Camps (Doubleday, 2003), fiind laureată cu Premiul Pulitzer, un an mai târziu, în 2004. De curând, lucrarea amintită a devenit disponibilă și cititorilor de limba română, grație tipăririi volumului și într-o ediție românească, la Editura Litera.
Anne Applebaum a devenit cunoscută încă de la primele sale cercetări, finalizate cu publicarea unor lucrări în ediții succesive, prețuite în lumea academică și nu numai. Sugestiv este faptul că lucrarea sa de debut, Between East and West. Across the Borderands of Europe (publicată în prima ediție în 1994, Pantheon Books) – o riguroasă analiză a trecutului și prezentului volatil (supus atâtor provocări, la începtul anilor ’90), al entităților situate la Est de Polonia și la Vest de Rusia (Ucraina, Belarus, Lituania, Moldova), o anunța deja, prin acuratețea și profunzimea cercetării, pe autoarea prestigioasă din anii și deceniile următoare. Elocventă este, bunăoară, afirmația care deschide amintitul volum, în introducere (ce nu mai are nevoie de explicații) având o însemnătate cu atât mai apăsătoare și mai ales dureroasă, în zilele noastre: „For a thousand years, the geography of the borderlands dictated their fate… The border lands’featurelessness attracted invaders, and the most celebrated – the most threatening – always came from the East.“ Revenind la contribuțiile științifice ale Annei Applebaum, cele mai importante sunt cele trei lucrări, oarecum interconectate prin tematică, care au înregistrat și cele mai multe reeditări în numeroase limbi de circulație, anume Gulag. A History (Doubleday, 2003), Iron Curtain. The Crushing of Eastern Europe 1944-1956 (Allen Lane, 2012) și Red Famine. Stalin’s War on Ukraine (Penguin Randomhouse, 2017). Prima carte dintre acestea este și cea la care ne referim aici, laureată cu numeroase premii și probabil cea mai cunoscută contribuție științifică a autoarei. Având în centrul său cercetarea istoriei vastei rețele de lagăre de concentrare de pe teritoriul Uniunii Sovietice (de la originile Gulagului – 1917, până la prăbușirea complexului industrial al lagărelor, dezgheț și eliberare), cartea reprezintă rodul unui demers laborios, întemeiat pe o documentare masivă și riguroasă, reflectată, de altfel, și în aparatul critic al lucrării. Cercetătorii avizați pot observa că, în procesul de cercetare-documentare, un rol fundamental l-au avut fondurile arhivistice ruse (bizară așezarea lor abia către sfârșitul bibliografiei), fie că ne referim la Arhiva Președintelui Federației Ruse, Arhiva de Stat a Federației Ruse, Arhiva de Stat pentru Istoria Politică și Socială, Arhiva Militară de Stat din Rusia sau la Arhiva Societății Memorial (din Sîktîvar), toate consultate la începutul anilor 2000, într-o perioadă în care accesul cercetătorilor străini la fondurile documentare de interes, din arhivele ruse, deși limitat și selectiv, nu era pe de-a întregul îngrădit Inutil a mai aminti că în zilele noastre un astfel de demers ar fi imposibil.
Pentru că termenul Gulag este prezent în titlul cărții și este folosit frecvent de cercetători sau istorici, poate ar fi necesară o precizare, cel puțin pentru profani, asupra semnificației acestuia. Prin urmare, în termeni concreți, termenul își are sorgintea într-un acronim pentru sintagma din limba rusă Glavnoe Upravlenie Lagerei (în traducere românească, Administrația Generală a Lagărelor), deși termenul a ajuns să facă referire, într-o accepțiune extinsă, nu doar la aceasta, ci și la întregul sistem sovietic de represiune, înglobând aici arestările, anchetele abuzive, lagărele de diferite tipuri (cele de muncă forțată, lagărele de pedeapsă, lagărele politice, lagărele de femei, lagărele de tranzit), exterminarea prin privarea de hrană și de condiții minime de trai în lagăre a inamicilor regimului (rata mortalității a fost una copleșitoare, mai ales în anii 1930 și în anii 1940) sau a celor percepuți ca atare, cu alte cuvinte, teroarea în masă. În acest context, este de menționat faptul că sistemul de lagăre de concentrare sovietic a cunoscut o extindere continuă, de la debutul anilor 1920 (în 1921 existau deja 84 de lagăre), funcționând cu scopuri multiple, începând de la re-educarea și/sau reabilitarea dușmanilor poporului, și continuând, în deceniile următoare, cu folosirea muncii forțate a deținuților și (sau mai ales) pentru a susține accelerarea procesului de industrializare a URSS. Procesul de extindere a rețelei de lagăre a crescut desigur în intensitate în perioada arestărilor în masă din anii 1937-1938 (perioada cunoscută sub sintagma Marea Epurare) și a continuat și în anii celei de-a doua conflagrații mondiale, precum și în anii postbelici, atingând climax-ul la începutul anilor 1950. Concret, apogeul a fost atins în anul 1953, până la momentul morții lui Stalin, atunci când, potrivit estimărilor existente, prin sistemul concentraționar represiv sovietic trecuseră deja peste 18 milioane de oameni. Destrămarea sistemului de lagăre de muncă forțată a survenit așadar după moartea lui Stalin, deși lagărele nu aveau să dispară cu totul, unele fiind reconfigurate sau reprofilate ca închisori pentru inamici politici (de la disidenți sovietici la naționaliști antisovietici sau chiar infractori de drept comun), continuând astfel să existe, la o scară redusă, până în anii ’70-’80.
Lucrarea elaborată de Anne Applebaum are meritul că abordează cvasitotalitatea aspectelor legate de apariția, funcționarea și extinderea sistemului de lagăre de concentrare sovietice, de la conturarea lor în timpul revoluției bolșevice și până la transformarea lor, dincolo de dimensiunea represivă și/sau de re-educare, într-o parte a economiei sovietice, pentru o bună perioadă de timp, până după moartea lui Stalin. Cercetarea surprinde practic evoluția lagărelor și a administrației lor, a Gulagului, ca parte integrantă a istoriei sovietice. În structura cărții, dacă prima parte este dedicată originilor și evoluției Gulagului, acoperind intervalul 1919-1939, miezul lucrării este reprezentat de partea a doua a volumului, intitulată sugestiv Viața și munca în lagăre, care detaliază experiența captivității în lagăre, începând cu momentul arestării în sine (prin expunerea a numeroase cazuri concrete, precum și a metodelor de acțiune ale regimului, pârghiile folosite) și continuând cu transportul și viața în lagăre, relaționarea cu gardienii și ceilalți deținuți, strategiile de supraviețuire ale captivilor, în vreme ce ultima secțiune a volumului este dedicată ascensiunii și prăbușirii complexului industrial al lagărelor, acoperind perioada cuprinsă între anii 1940-1980.
O mențiune specială pentru capitolul dedicat primului lagăr al Gulagului, anume arhipelagul Solovețki, situat în golful Onega, la Marea Albă. Solovețki reprezintă prototipul viitoarelor lagăre de muncă forțată, locul în care OGPU (poliția secretă de la sfârșitul anilor 1920 și începutul anilor 1930) a învățat cum să se folosească de munca silnică și mai apoi să multiplice și să perfecteze metoda, prin aplicarea sa la nivelul întregii Uniuni Sovietice. În mod sugestiv, încă din 1945, administratorul șef al sistemului de lagăre, Victor Nasedkin, admitea el însuși că întregul sistem sovietic de muncă forțată, ca metodă de reeducare, debutase în arhipelagul Solovețki, la mijlocul anilor 1920 (deși la început, primii prizonieri sosiți la Solovețki, cei mai mulți fiind prizonieri socialiști, nu au muncit deloc, beneficiind de un regim privilegiat. Aceștia reprezentau excepția, întrucât, treptat, pe insulele arhipelagului au fost aduși captivi ce au fost supuși unui regim de muncă epuizant, în condiții de igienă dezastruoase și rații de hrană într-atât de mici încât doar în iarna 1925-1926, un sfert din cei 6000 de deținuți și-au pierdut viața ca urmare a epidemiilor).
O călătorie terifiantă în infernul cotidian al sistemului concentraționar sovietic, recompus în fața cititorilor prin apelul la documente și memorii ale supraviețuitorilor.