Rolando Kattan (n. 1979, Tegucigalpa, Honduras), membru corespondent al Academiei Regale a Limbii Spaniole, membru titular al Academiei Honduriene a Limbii. Printre premiile obținute: Premiul Național pentru Literatură Ramón Rosa 2022, al 20-lea Premiu Casa de América pentru Poezie Americană. Poezia sa a fost publicată în reviste, cărți sau antologii în peste patruzeci de țări, tradusă în șaptesprezece limbi, iar el a fost invitat să-și citească poemele în peste cincizeci de festivaluri și întâlniri de lectură de pe cinci continente.
Pentru a treia oară venit în România ca invitat la un festival de poezie, cel mai recent la Iași, Rolando Kattan confirmă că este una din vocile esențiale ale poeziei latino-americane de azi. Meditativa lui poezie, de forță și de finețe, suav aluzivă dar și directă, extrem de inventivă în asocierea de lumi și idei, însă echilibrată și de o riguroasă structură internă profită, iată, și de temele pe care i le oferă spațiul românesc, cu care este excepțional de bine familiarizat. Am fost împreună să citim poezie la el la Tegucigalpa, în China, în Mexic, în Columbia, în Macedonia, în Spania și nu mai știu pe unde. Îmi face o mare plăcere să-i fiu intermediar în această zonă răsăriteană a latinității. (Dinu Fămând)
Răspunsul meu pentru René Char
În lupta lui pentru viață,
oare ar fi supraviețuit omul în lipsa răului?
René Char
Omul înțelept este cea mai mare amăgire
mulți dintre noi rămânem in homo habilis
iar alături de vid suntem praf inutil,
un simulacru de supraviețuire
cum e cazul insectelor muribunde
deasupra auriilor ape ale Moldovei.
Singurul nostru premiu e frumusețea.
Respirația care-l împinge pe-un alpinist,
o atmosferă în care sărutul plutește,
rămășițe pierdute din suflarea lui Dumnezeu
pietrificate din paradis,
El care pășește pe marea norilor.
Văzând această înaintare, noi alungații
suntem substanța de la sfârșitul lumii.
Istoria artei după Epicur
Va fi o frică de fier, cum e cea a omului
și a cămăşii albe din Execuţii.
Joan Margarit
Nu suntem chiar așa de diferiți,
suntem atomi care plâng unindu-se
fiecare cu felul lui de a simți frigul,
ceva ce nu poate fi drămuit de-un cântar,
o lumină umedă-n iarbă, noi suntem
personajul
cel trist
atârnat pe peretele unui muzeu.
Suntem un Hodler, un Rembrandt sau un
Degas.
Adevărul pe care poeziile-l dau de gol.
Nu suntem atomii care plâng atunci când
se unesc și
suntem ceea ce păstrăm din vid.
Încurcat cu Maria Nancu (1)
Am cunoscut-o într-o vară la București.
Un soare de fildeș tocmai căzuse
în calendar
iar târziu spre seară ne-am întâlnit
la muzeu.
Între prudență, sau posibilitate, sau cum
le ticluiește hazardul
ca din întâmplare am început să ne
dezbrăcăm.
Cu pleasna biciului său m-a lovit destinul
chiar pe linia mea din palmă.
I-am dezlegat de la gât mantia ușoară
iar odată cu gestul acesta și toate
deceniile de sufocare;
mi-am dat seama după burnița de pe
ochii ei,
și observând candida suferință din aura ei.
Mai apoi în grădină la Tudor Arghezi
am aranjat printre copacii lui o eclipsă
și am realizat că eram pe iarbă întinși
doi răniți.
Deja în lacrimile mele se dilua amintirea ei,
iar în memorie o lebădă imposibilă de
asemenea.
Act textual
Con pocos, pero doctos, libros juntos2
Francisco de Quevedo
Să ai totdeauna la îndemână cărți de poezie
departe de altele
aparte
undeva unde să nu le uiți
și unde mereu să le poți zări
chiar dacă nu n-ai citit-o sau ai abandonat-o
ține aproape de tine cartea de poezie
lângă patul tău
pe noaptieră
sau chiar pe pat
nicicând prea departe
întotdeauna acolo unde visele se-înfiripă
unde închizi ochii fără teamă
aproape de locul unde faci dragoste
cât poți tu
de aproape de locul unde faci dragoste
întrucât tocmai acolo e locul lor.
Anatomia sufletului
Crema de duș la un hotel din București
de o textură ca umbra uitării
și ca un fel de mângâiere pe față.
Atât de departe în timp și de acea mână?
De ce o simt așa de caldă și de aproape,
de parcă barjele sufletelor
ar fi niște subtile particule de parfum?
Să fie sufletul un miros ce ne înconjoară
sau necunoscuți algoritmi de PH, sau oare
transpirațiile rezolvă ele misterul morții?
Dacă aroma unei flori e o lingua franca,
cu care salutăm morții,
atunci în mirosurile familiare se dovedește
că unele suflete se întorc vizitându-ne
în parfumuri.
1 Referință la celebrul portret al Mariei Nancu, de Nicolae Grigorescu, aflat la Muzeul Național de Artă din București, (această „Giocondă românească”), care l-a impresionat pe poetul din Honduras, cu prilejul participării lui la Festivalul Internațional de Poezie de la București, în 2020.
2 [Alături] cu puține, însă docte cărți, fragment dintr-un celebru sonet de Quevedo, Desde la torre, n. trad.
Poeme prezentate și traduse în limba română de Dinu Flămând